În
sudul Mării Caraibelor, la vest de peninsula Yucatan, se afla una din ultimele ţări
cu regim comunist din lume. Republica Cuba este formată în mare parte din
insula cu acelaşi nume, insula Juventud şi încă alte patru mii de insule mult
mai mici. După ce a fost descoperită de Cristofor Columb, Cuba a devenit, în
1511, colonie spaniolă. Populaţia băştinaşă indiană avea să dispară treptat, în
locul ei fiind aduşi sclavi din Africa. Războiul americano-spaniol din 1898 s-a
sfârşit cu punerea insulelor sub protectorat american şi concesionarea Guantanamo
Bay, unde se află astăzi singura bază militară americană pe pământ comunist şi
controversata închisoare pentru terorişti. La conducerea Cubei s-a instalat
dictatura militară, până la începutul anilor ’50, când Fidel Castro a încercat
– fără succes – schimbarea regimului, pentru care a şi fost trimis la
închisoare. În 1955 a fost eliberat şi exilat, dar, un an mai târziu, se
întoarce însoţit de un grup de revoluţionari de încredere. Printre ei, Ernesto
(Che) Guevara (1928–1967), de profesie medic, marxist şi revoluţionar
argentinian, ocazional lider al grupărilor de gherilă şi terorist, literat (The Motorcycle Diaries) şi diplomat.
Che (o interjecţie cu care îşi puncta discursurile şi care în Argentina înseamnă
„prieten“) Guevara este în prezent cel mai preţuit erou naţional cubanez şi
figura iconică a tinerilor rebeli. Revoluţionarii au preluat puterea şi, în
1959, Cuba a devenit stat comunist. Din 1960, SUA instituie embargoul ce
continuă şi azi, după o ultimă încercare de răsturnare a regimului, sprijinind
oponenţii lui Fidel Castro să preia puterea. „Criza cubaneză“ s-a încheiat cu
un acord între SUA şi Rusia şi cu accentuarea Războiului Rece, iar regimul
revoluţionar s-a consolidat prin înfiinţarea Partidului Comunist Cubanez. În
1980, cetăţenii cubanezi consideraţi „incomozi“ sau „inutili revoluţiei“ au
fost puşi cu forţa – în doar 72 de ore! – în trei mii de ambarcaţiuni americane
şi au fost trimişi spre coastele SUA. Din cauza unui taifun, multe bărci au eşuat,
dar paza de coastă americană a reuşit să salveze 125.000 de persoane, cei mai
mulţi delincvenţi. De atunci, Republica Cuba s-a confruntat cu o extremă
izolare, mai ales după destrămarea URSS, principalul său aliat politic şi
economic, până la începutul acestui secol, când au fost stabilite relaţii cu
regimurile de stânga din America Latină şi – foarte de curând – cu Uniunea
Europeană. Treptat, s-au deschis graniţele pentru turişti şi schimbul de
experienţă cu restul lumii. Revoluţia digitală nu a reuşit încă să învingă
revoluţia cubaneză: internetul funcţionează cu dificultate, iar telefoanele
inteligente şi cărţile de credit sunt mai degrabă inutile.
O
plimbare pe străzile Havanei vechi, astăzi în patrimoniul UNESCO, este un fel
de întoarcere în timp. Puţine din somptuoasele clădiri coloniale, construite cu
precădere între 1890 şi 1940, au fost reabilitate. După naţionalizare, au fost
transformate în locuinţe sociale, iar întreţinerea lor a fost neglijată, astfel
că balcoane şi ziduri înnegrite de timp şi de mucegaiuri stau să se prăbuşească,
curţile interioare şi balcoanele cândva elegante s-au transformat în spaţii de
depozitare pentru acareturi – cuşti cu pui, haine la uscat, plante uitate ş.a.
–, peste tot scări ciobite cu balustrade şubrede, grilaje de fier ruginite ce
nu ascund privirii interioare întunecoase şi incomode. Completează peisajul
trotuarele şi străzile desfundate, locuitorii care preferă mersul pe jos şi
stau la coadă la magazinele de pâine, pieţele şi tarabele, panourile şigraffiti-urile spălate de ploaie şi soare, cu portretele lui Che, Fidel şi ale
altor revoluţionari mai puţin cunoscuţi, şcolarii în uniforme şi cu cravate roşii
(de pionier?) şi maşinile americane din anii ’50. Niciunde în lume nu pot fi văzute
în funcţiune atâtea maşini vechi, mai ales în jurul Capitolio, inspirat după
Washington, astăzi sediul ministerial.
În
vechiul palat prezidenţial se află Muzeul Revoluţiei. Aici sunt expuse pe larg
principalele momente şi cele mai preţioase relicve ale revoluţiei, inclusiv
ambarcaţiunea cu care Fidel Castro şi barbudos
au debarcat la 2 decembrie 1956 pentru a da lovitura finală. De-a lungul
falezei, nu departe de centrul vechi, se întinde pe câţiva kilometri bulevardul
Malecon, străjuit de clădiri mai moderne. Câteva forturi şi biserici mai bine
conservate amintesc de ocupaţia spaniolă.
Unul
din locuitorii celebri ai Havanei a fost Ernest Hemingway (1899–1961). În
Bodeguita del Medio încă se mai prepară daiquiri ca pe vremea lui şi se poate
vizita unul din apartamentele în care a locuit. Renumitul scriitor şi-ar fi
petrecut ore întregi în barca sa, Pilar, la 10 km est de Havana, nu departe de
satul Cojimar, unde se spune că ar fi găsit inspiraţia pentru a scrie „The Old Man and the Sea“ (1952).
Pe
stradă şi în discuţii, cubanezii nu par nemulţumiţi de viaţa de zi cu zi. Chiar
dacă nu trăiesc într-o societate de consum, ei se bucură de o speranţă de viaţă
de 78,3 ani, mai ridicată decât a americanilor. Mortalitatea infantilă este scăzută,
de 6,1 la mie, bolile infecţioase sau transmisibile – cum ar fi malaria – sunt
eradicate, iar numărul de pacienţi infectaţi cu HIV este în jur de 200. Revoluţia
cubaneză s-a manifestat deopotrivă în sistemul sanitar. După ce în anii ’60,
peste jumătate din cei 6.000 de medici au părăsit ţara, sănătatea populaţiei a
devenit o prioritate naţională. Astfel, s-a introdus serviciul medical rural şi
750 de medici şi studenţi la medicină aflaţi, în marea majoritate, în oraşe, au
fost trimişi pentru tot restul vieţii la ţară, în zonele fără medici. În anii
’70 (înainte de Declaraţia de la Alma-Ata, din 1978), s-au pus bazele unui
sistem de sănătate cu medicină integrată, cu medici de familie şi nurse
comunitare, policlinici, spitale regionale şi ultraspecializate. La nivelul
asistenţei primare au fost iniţiate programe de prevenţie şi de dispensarizare
a bolnavilor cronici, copiilor, vârstnicilor şi persoanelor cu dizabilităţi, de
monitorizare şi tratament cât mai rapid al acuzelor. Medicul de familie locuieşte
în comunitate, aproape de pacienţi, în dispensarul pus la dispoziţie de autorităţi,
acolo unde are şi cabinetul. El lucrează full-time împreună cu nurse, iar după
programul de cabinet (ce include şi vizite obligatorii la domiciliu pentru
monitorizarea copiilor şi vârstnicilor) se află non-stop la dispoziţia
pacientului, pentru urgenţe. Medicul şi nursa au în îngrijire cel mult 2.500 de
pacienţi, de obicei 1.200–1.500. Medicul este plătit cu 20 de euro pe lună şi
are doar o lună de vacanţă pe an. Dispensarul este arondat unei policlinici şi
unui spital regional, medicii se cunosc şi colaborează bine între ei. Embargoul
şi criza economică au determinat dezvoltarea de medicamente şi mijloace ajutătoare
proprii, producătorii occidentali nu sunt încă prezenţi pe piaţă, importul este
limitat la minimum.
Cuba are în prezent în jur de 33.000 de
medici, cu cel mai mare număr de medici pe cap de locuitor. După absolvirea
facultăţii, 97% din medici fac obligatoriu medicină de familie timp de trei ani
(un an în spital şi restul în dispensare), după care se pot specializa, în funcţie
de necesităţi. Mii de medici au fost trimişi până acum, pe cheltuiala statului,
să facă stagii de pregătire şi să lucreze în peste 40 de ţări. Facultăţile de
medicină instruiesc anual cu 40% mai mulţi medici de familie decât ar fi
necesar, pentru a se asigura răspândirea lor în toate colţurile ţării.
Populaţia beneficiază de asistenţă medicală
gratuită, nu există coplată sau asistenţă medicală privată, doar pentru
medicamentele prescrise în ambulatoriu se plăteşte o sumă simbolică.
Statisticile din sistemul sanitar cubanez sunt surprinzător de bune, ceea ce a
ridicat suspiciuni privind credibilitatea lor. Programele de prevenţie, de
înregistrare a bolilor netransmisibile şi transmisibile şi de vaccinări funcţionează
foarte bine datorită accesului gratuit la asistenţa medicală, solidei organizări
în asistenţa primară, pregătirii foarte bune şi răspândirii uniforme a
profesioniştilor şi instituţiilor medicale pe tot cuprinsul ţării. Vârstnicii
sunt dispensarizaţi, iar serviciile de geriatrie au o foarte bună răspândire naţională.
Pentru
viitor, experţii străini prognozează schimbări majore în sistemul de sănătate
cubanez, mai ales ca urmare a îmbătrânirii accelerate a populaţiei (rată
comparabilă cu cea din lumea vestică) şi prin creşterea nivelului de trai, care
va determina creşterea morbidităţii prin diabet zaharat şi boli
cardiovasculare.
Cu
suficiente resurse umane, lipsurile din sistemul de sănătate cubanez sunt mai
ales de natură materială. Am avut prilejul să vizităm o policlinică de stat din
Havana şi una pentru turişti în Cayo Santa Maria, o insulă în apropiere de
coasta de nord. Medicul care ne-a fost ghid când am vizitat clinica pentru turişti
nu a ascuns lipsurile materiale şi a comentat că, dacă sistemul cubanez, aşa
cum este organizat, ar beneficia de finanţarea pe care o are în prezent
sistemul de sănătate olandez, ar fi cu siguranţă cel mai bun şi cel mai solidar
din lume.