Întâmplarea
a făcut ca, două zile la rând, să asist la concerte deosebit de atractive, pe
cât de diverse ca program, pe atât de diferite ca manieră de abordare. Astfel,
la Muzeul Cotroceni, vernisarea amplei retrospective Ştefan Luchian s-a
împlinit printr-un recital Bach, pornind de la faptul că pictorul, pasionat şi
de muzică (el însuşi cântând la flaut), era atras cu deosebire de muzica
Titanului. Oaspete de onoare a fost reputatul violoncelist Marin Cazacu, cel
care a şi prezentat programul, în maniera sa agreabilă, dar foarte documentată,
presărată cu informaţii interesante şi legături neaşteptate raportate la
Luchian, Enescu şi, evident, la Bach. Cu acelaşi firesc şi profesionalism, a
abordat câteva secvenţe de mare frumuseţe, punându-şi în valoare tehnica
performantă, dar mai ales sinceritatea, căldura şi sensibilitatea cu care
interpretează fiecare pagină muzicală, convingând numeroşii spectatori că Bach
poate deveni accesibil şi chiar cuceritor dacă este subliniată vibraţia profund
umană a muzicii sale, cântată „cu suflet“, inteligent investită „cu viaţă“, cu
o frazare elegantă şi colorată într-o paletă diversă. Am ascultat, cu
încântare, pagini din suite pentru violoncel solo, dar şi Arioso (în transcripţia solistului), aceasta din urmă în compania
pianistei Raluca Cimpoi-Iordachi, pe care am apreciat-o pentru tuşeul rotund şi
cunoaşterea stilistică reliefată, şi în colaborarea cu violonista Simina
Croitoru; tânăra solistă, acompaniată de pian, a optat pentru fragmente din
Sonate, precum şi pentru celebra Arie din Suita III, etalându-şi sunetul
calitativ, prioritar agilitatea şi uşurinţa cu care tratează partiturile,
deopotrivă în cele pentru vioară solo. În ambianţa elevată a sălii Cerchez,
întreaga derulare a programului a adus o atmosferă aparte, în care parcă
„plutea“ deasupra noastră încărcătura transmisă de maestrul care, desigur, s-a
aflat în prim-plan, dar şi de tinerele instrumentiste, semn că Bach ne-a
(re)cucerit pe toţi, aplauzele prelungi ale unui public de elită împlinind emoţia
unei seri de mare spiritualitate, sub semnul „universului artistic“ imaginat de
Luchian şi de Bach.
Am
intrat, în seara următoare, în sala Ateneului, unde Filarmonica a propus, în
stagiune, opusuri superbe, dar şi invitaţi din tânăra generaţie – dirijorul
Cristian Oroşanu şi pianista Lilian Akopova, născută la Erevan, în Armenia,
întâmplător foarte apropiaţi ca structură temperamentală şi ca abordare în plan
interpretativ. În deschidere am reascultat, după multă vreme, Preludiu simfonic de Ion Dumitrescu, omagiind astfel centenarul naşterii
compozitorului, lucrare redată logic şi cu acurateţe, fără a se reliefa însă,
spre exemplu, accentele pline de umor, aproape parodice, cu trimitere la
„cântecul de mahala“ sau alte repere de fineţe care ar fi conferit un plus de
culoare şi savoare, mai aproape de ceea ce a gândit autorul. De altfel, şi
celebrul Concert nr. 1 de Ceaikovski a fost parcurs în aceeaşi notă a clarităţii
în exprimare, a construcţiei echilibrate, cu un acompaniament susţinut fără
decalaje în relaţia cu pianista, dar şi fără acel romantism specific îndrăgitului
creator, fără o reală generozitate a frazei, tratare pe care am regăsit-o şi la
solista extrem de tehnică, având şi un tuşeu rotund şi forţă, nu şi anvergură
sau strălucire, astfel încât paginile încărcate de poezie, de nostalgie sau
explozie de lumină au rămas doar corecte, parcă uşor prea „păstoase“ şi…
frumoase în sine. Bisul oferit de pianistă (Schumann) a confirmat maniera sa de
a cânta cerebral, obiectivat, fără vreo implicare emoţională. Partea a doua a
serii a adus opusuri extrem de ofertante pentru un dirijor care urmăreşte şi
latura expresivă sau coloristica unei partituri; aşteptam un „foc de artificii“
în Scherzo fantastic de Stravinski (dar se pare că
dirijorul, conducând fără partitură, s-a concentrat propritar asupra
corectitudinii şi relaţionării între grupurile instrumentale, orchestra răspunzând
cu promptitudine cerinţelor sale) sau sugestii aproape cinematografice în
spumosul poem simfonic Ucenicul vrăjitor de Dukas, în care atmosfera de mister
din debut, paşii ezitanţi sau speriaţi ai „ucenicului“, dezlănţuirea „măturilor“
multiplicate năucitor, epuizarea din final, ar fi trebuit să fie reliefate
pregnant. A avut consistenţă şi, din nou, o construcţie bine gradată, dar nu a
fost „o poveste“, ci o partitură precis stăpânită.
Rezultatul?
Un concert cu muzică splendidă, cântată bine (exceptând câteva scăpări la suflători),
cu rigoare, dar dacă ar fi fost investită cu un plus de expresivitate,
sensibilitate şi anvergură, ar fi fost cu adevărat excelent. Dar interpretarea,
în cel mai adecvat sens al cuvântului, depinde mult de datele şi preocupările
fiecărui dirijor, în raport cu temperamentul, capacitatea de a citi şi dincolo
de notele seci de pe portativ, intuind şi redând astfel trăirile
compozitorului. Aplauzele din nou entuziaste ale melomanilor care s-au bucurat de
frumuseţea partiturilor preferate, au răsplătit şi ansamablul, şi solista, şi
dirijorul, care astfel au considerat că au avut succes, într-o seară reuşită.
