Serile muzicale desfășurate săptămâna trecută la Ateneul Român
au atras un public divers, prin concertele curente ale stagiunii simfonice sau
camerale. Cu ocazia zilei naționale a Spaniei, Institutul „Cervantes“ și
Ambasada Spaniei la București, alături de Filarmonică, au oferit un recital,
simbol al tradiției legăturilor culturale româno-spaniole. La acesta au
participat tineri instrumentiști precum violonista Maria Florea, fiica
violoncelistului Cristian Florea, născută la Barcelona și studentă la Madrid,
asemenea pianistului spaniol Juan Barahona cu care alcătuiește un duo
remarcabil din 2012, ambii perfecționându-se în prezent la Colegiul regal de
muzică din Londra.
Programul artistic a inclus opusuri din creația spaniolă a
secolului XX, dar și lucrări precum „Sonatele“ lui Mozart și Ravel, „Poemul“ de
Turina, ori secvențe din celebrul ciclu de „Șapte cântece populare spaniole“ și
„Dans spaniol“ ale lui De Falla, adaptat de Kreisler pentru formula
instrumentală. Violonista a etalat o tehnică impecabilă, care îi permite să
construiască un discurs fluent, nuanțat și suplu, părând că se simte bine mai
ales în paginile lirice, de finețe, în alternanță cu sunetul frumos, nu prea
amplu, din momentele de forță, aducând un plus de căldură în desfășurările sensibile.
Poate că maturizarea și experiența îi vor da și un plus de strălucire, element
regăsit din plin la pianistul a cărui evoluție a impresionat prin tușeul
rotund, coloristica bogată, expresivitatea și transparența jocurilor încărcate
de vitalitate sau grave interiorizate.
Cei doi soliști demonstrează o permanentă colaborare și
cunoaștere stilistică, abordând o manieră prin care au subliniat inflexiunile
de jazz din partitura raveliană sau cea folclorică. Aceștia au propus, în bis,
un surprinzător Rahmaninov, cu evidențierea laturii romantice pe care am
remarcat-o pe întreg parcursul programului la tânăra violonistă.
La pupitrul Filarmonicii l-am reîntâlnit pe dirijorul Camil
Marinescu, abordând Simfonia nr. 7 de Mahler într-o manieră foarte personală
din multe puncte de vedere, începând cu amplasamentul orchestral, cu cele trei
harpe dispuse între percuție și trompeți, cu aducerea în fața ansamblului a
cornului în prima parte, pentru ca la final să intre mandolina și chitara.
Recunosc că mă așteptam la o interpretare mult mai densă,
încărcată de trăiri și sensuri, dar am avut impresia că lipsește „linia mare“,
că în construcția de ansamblu ceva nu se leagă, deși orchestra a cântat bine și
a răspuns solicitărilor dirijorale. Extrem de dificile și solicitante,
intervențiile suflătorilor au fost remarcabile, asemenea înlănțuirii lor în
dialoguri complicate, rezolvate cu o acuratețe și frazare adaptată specificului
partiturii. „Întregul“ nu a avut însă anvergură, fiind cumva fragmentat în
curgerea frazelor generoase, aspect determinat poate de însăși concepția lui
Camil Marinescu asupra lucrării. Mi-a lipsit emoția, vibrația interioară,
încărcătura și ardența frământărilor „în minor“ pe care Mahler le transmite în
simfonie, poate și pregnanța reliefurilor.
Cred că aplauzele temperate nu reflectau reacția față de
performanța orchestrei, ci trădau faptul că și spectatorii așteptau mai mult
din punct de vedere interpretativ. Dirijorul Camil Marinescu este un muzician
profund și sobru, care analizează partitura cu minuțiozitate, dar am impresia
că tocmai această preocupare asupra detaliului tehnic îl determină să nu (mai)
considere prioritară latura expresivă. Poate că este o abordare remarcabilă ca
seriozitate a studiului, însă cel care intră în sala de concert trebuie cucerit
prin atmosfera pe care speram să o regăsesc de-a lungul celor peste 90 de
minute. Dar poate că în cel de al doilea concert a fost altfel...
