L-am
redescoperit şi m-am apropiat de Justin Diaconu în ultimele vreo două decenii şi
jumătate, după Decembrie ’89, odată cu reuniunile promoţiei 1960 – o „promoţie
de aur“, cum altfel? Împreună cu Nicu Angelescu – profesorul de Chirurgie de la
„Colţea“, cu George Coşa – distinsul psihiatru bucureştean, şi alţi colegi,
dintre care vreo doi prea grăbiţi să plece definitiv spre ipotetice tărâmuri,
erau printre organizatorii reuşitelor noastre întâlniri. Ne ştiam aşadar din
studenţie – nu-mi vine să cred că în 2014 se împlinesc 60 de ani de când
Facultatea de Medicină din bd. Ardealului (astăzi, bulevardul Eroilor Sanitari)
primea un nou cârd de boboci! Numai că – vreo şase sute fiind noi atunci – el
era într-o serie, eu în alta, el cu UTM-ul şi Partidul, din anul al treilea, eu
nu prea, apoi – după absolvire – el (şi) afară, eu în ţară şi la ţară, astfel
încât drumurile noastre toate nu s-au prea încrucişat. Şi ce rău îmi pare regăsindu-l
abia atât de târziu, dar şi bine – că totuşi s-a întâmplat! Câtă vreme pierdută
pentru mine!
Un
om cald, a multeştiutor, cu minte şi cuminte, la nevoie săritor pentru semeni,
cultivând prietenia şi neştiind să pună în practică antonimul acestui cuvânt,
familist convins, soţ, tată şi bunic împlinit şi fericit – după câte bag seama.
Mare specialist dermatovenerolog, cu toate treptele profesiei urcate cu răbdare
dar cu brio, până la aceea de profesor universitar doctor în medicină şi membru
de onoare al Academiei de profil (nu ştiu dacă mai mult „dermato-“ decât
„venero-“ ori both of them, dar din
povestiri – căci este un mare, mare povestitor – la Constantina, în patria de
leagăn a lui Camus şi Derrida, unde a fost şef, am înţeles că i-au dat mai mult
de lucru păcătoasele Eve, unele cu derma ciocolatie) a scris monografii şi
cursuri, a avut în Clinică medici pe care i-a format şi, chiar dacă, har
Domnului!, a ajuns „senior“, conducea până mai deunăzi doctorate...
Ştiu
toate acestea din colocviile noastre private pe teme existenţiale, dar
cititorii pot afla cu mult mai multe din Lupta mea pentru existenţă – o carte
de apariţie recentă (2013) pe care i-a oferit-o profesorului Dumitru-Justin C.
Diaconu editura „Codex Aureus“, „lucrare realizată în cadrul unui proiect al
Asociaţiei cu acelaşi nume“, concept, interviu şi montaj de Iftimie Nesfântu. Este, în fapt, un
demers al acestei case editoriale, acum în serviciul Iatroistoriei, de a
consemna şi prezenta sub o formă inteligentă şi atractivă biografii ale unor
medici români care şi-au dobândit („prin luptă“ – cazul în speţă, a se vedea,
ca un exemplu, cele peste 700 de repere bibliografice personale!) o anumită notorietate.
Bogat ilustrată, povestea vieţii lui Justin începe din cătunul Petreşti al
comunei Corbeanca, unde a văzut lumina zilei în casa învăţătorului Constantin
Diaconu, decorat cu „Mihai Viteazul“, şi ajunge până la alegerea sa în diferite
structuri ştiinţifice, între care Academia Europeană de Dermato-Venerice, preţuit
şi îndrăgit de breasla medicală care, altminteri, nu prea face caz de aprecieri
şi sentimente la adresa membrilor săi...
Sunt bine păstrate
şi reproduse în carte fotografii cu Dumitru-Justin C. Diaconu alături de
frumoasa sa doamnă, cu Dumitru-Justin C. Diaconu, ca un general sovietic, cu
stânga hainei garnisită cu medalii şi decoraţii, cu Dumitru-Justin C. Diaconu
la braţ cu tov. Ion Iliescu, vechi combatant pe frontul ideologic (căci Justin
a rămas un „om de stânga“), la convocarea căruia, la una dintre numeroasele şedinţe
(illo tempore), i-a răspuns că nu
poa’ să vie, fiind la Facultate, „unde am venit ca să învăţ“, iar viitorul preşedinte
l-a felicitat: „Eşti primul pe care-l chem şi-mi spune că are ore“. Umblă vorba
că N. Ceauşescu garanta împrumuturile externe cu o carte: Codex Aureus,
incunabul ajuns cândva şi la Alba Iulia. Editura cu acest nume garantează
cititorilor o lectură în egală măsură interesantă şi delectabilă.
