De câţiva ani, melomanii bucureşteni sunt răsfăţaţi
în lunile de vară cu o microstagiune care atrage, în fiecare miercuri, în sala
Ateneului un public numeros, dornic să se bucure de muzică bună. Deşi risc să
repet cele afirmate în anii trecuţi, se cuvine să subliniez faptul că există un
pasionat susţinător al interpreţilor şi al evenimentelor muzicale de marcă:
Dorin Ioniţă, iniţiatorul „Lanto Communication“. Printre proiectele sale se numără
şi festivalul internaţional „Vara magică“, ajuns acum la a III-a ediţie,
derulată, deloc întâmplător, sub genericul „Bucureşti 555“, pentru a onora
astfel aniversarea oraşului.
Dorind să ofere, de fiecare dată, repere
mereu îmbogăţite şi diversificate, adresate unui public cât mai larg, „Vara
magică“ a debutat în iulie cu un recital susţinut de Alexandru Tomescu.
Violonistul a readus în prim-plan integrala
„Capriciilor“ de Paganini, compozitor agreat de solist tocmai pentru
tratarea prioritar tehnic-virtuoză în mai toate creaţiile sale. A cântat pe un
instrument straniu, cu nuanţe negru-verzui, care m-a dus cu gândul la modernele
structuri de fibră de sticlă, pentru că nu-mi pot imagina că secularul
Stradivarius şi-a schimbat culoarea.
Studiate încă din şcoală, „Capriciile“ nu constituie în sine obstacole reale
pentru violonişti, dar prezentarea integralei lor devine o provocare sub
aspectul rezistenţei fizice şi al concentrării, elemente care pentru Alexandru
Tomescu nu ridică probleme. Dificilă a fost poate captarea atenţiei publicului
ce umplea sala, încântat să asculte şi să aplaude (după fiecare moment!) cele
24 de miniaturi ce abundă în fiorituri, game, pizzicato-uri, într-o succesiune
adesea năucitoare, deci pe gustul celor care apreciază exhibiţionismul şi
virtuozitatea.
Cei care fac spectacol pe lucrări de Paganini
uită, adesea, că genialul virtuoz a fost un autentic romantic, „bântuit“ de trăiri
amalgamate, cu explozii şi contraste puternice, fermecând şi îngrozind, la
vremea lui, cu străfulgerările, neîntâlnite până atunci, prin care vioara şi
arcuşul căpătau puteri magice. Recitalul s-a intitulat „Înger şi demon“,
pornind tocmai de la datele stranii ale compozitorului însuşi, dincolo de
redarea tehnică a integralei. Timp de o oră şi jumătate, spectatorii l-au
ascultat pe Alexandru Tomescu, îmbrăcat în negru, cu o vioară (aproape) neagră,
pe o scenă pe jumătate cufundată în întuneric – poate pentru a sublinia…
demonul –, cântând fără partitură, relaxat şi precis, mereu egal cu sine, urmărind
scriitura fără o implicare interioară, cu acea detaşare „obiectivată“ specifică.
Aplauzele finale au confirmat faptul că „spectacolul“ virtuoz asigură,
invariabil, succesul, iar programarea recitalului lui Alexandru Tomescu în
deschiderea festivalului a fost, din acest punct de vedere, inspirată. Speram,
totuşi, să regăsesc „îngerul“ în paginile de fineţe, de discretă poezie şi
„demonul“ în anvergura şi sclipirea fulminantă definitorie pentru genialul
Paganini, considerat chiar malefic, dar irezistibil.
Serialul concertelor derulate sub cupola
Ateneului a continuat, o săptămână mai târziu, cu o seară oferită de Orchestra
de Tineret a Moldovei, având ca solist un alt violonist, dar de cu totul altă
factură. Ansamblul recent înfiinţat se dovedeşte a fi, de la an la an, tot mai
performant, cu instrumentişti buni, care sună extrem de omogen şi dens. Ca şi
în ediţia precedentă, a evoluat cu Gabriel Bebeşelea la pupitru, noutatea fiind
invitarea Chişinău Youth String Orchestra. Prima parte l-a adus pe podium pe
Dumitru Pocitari, violonist născut în Republica Moldova, acum student la
Universitatea din Tel Aviv. La doar 23 de ani, are toate datele unui solist
format, cu o tehnică sigură şi un sunet rotund şi cald, cu o frazare elegantă şi
o sensibilitate aparte. Şi tocmai de aceea, a încântat încă de la primele măsuri
ale concertului în Re minor de Mendelssohn-Bartholdy, abordat cu rafinament,
subliniind deopotrivă poezia cu tentă melancolică şi secvenţele briante, într-o
construcţie echilibrată. Fără intenţia de a face spectacol, a cântat cu un
firesc şi un profesionalism surprinzătoare pentru vârsta sa. În acelaşi timp,
relaţia cu dirijorul şi cu orchestra a fost impecabilă, reliefând latura
romantică şi stilul specific, dar cu o anume discreţie, evitând excesele.
Surprinzătoare a fost interpretarea conferită unei lucrări cu totul diferită,
„Anotimpurile la Buenos Aires“ de Piazzolla-Desyatnikov, aducând şi ritmica
inconfundabilă, şi structurile melodice care l-au făcut celebru pe Piazzolla,
dar şi citate din „Anotimpurile“ de Vivaldi, la care se raportează cumva
partitura. Solicitantă şi pentru orchestră, cu o scriitură ce abundă în efecte,
accente, linii frânte şi formule percutante de mare impact, dar greu de obţinut,
lucrarea de dimensiunile unui concert a captat şi prin alternarea paginilor
lirice cu cele explozive, temperamentale, ansamblul dovedindu-se şi riguros, şi
suplu, perfect sincronizat (şi) în atacuri. Gabriel Bebeşelea a ştiut ce şi cum
să ceară pentru a realiza o versiune captivantă în compania unui violinist care, dacă va căpăta un
plus de anvergură şi
strălucire, se va număra curând printre artiştii de marcă ai generaţiei sale.
Publicul a fost încântat să asculte opusuri accesibile chiar şi celor poate mai
puţin familiarizaţi cu muzica simfonică sau de concert, aspect trădat de
aplauzele izbucnite după fiecare parte a lucrării.
După pauză, dirijorul a optat pentru creaţii
din marea literatură rusă, alăturând „Simfonia de cameră“ de Şostakovici, superbă şi pretenţioasă în plan stilistic, dar
excelent cântată de orchestră. Gabriel Bebeşelea a condus cu o gestică destul
de rezervată, dar foarte eficientă, trecând cu dezinvoltură şi rigoare de la
romantic la contemporan, pentru ca în final să revină în lumea veacului XIX
prin celebra „Serenadă de coarde“ de Ceaikovski, poate mai puţin aprofundată
tocmai în planul frazării generoase, al desenelor graţioase sau al contururilor
vibrante, născute din însăşi melodica ceaikovskiană, parcursă de această dată
cu acurateţe dar nu cu încărcătura şi substanţa admirate anterior. Abordând un
repertoriu ce includea şi lucrări mai puţin familiare publicului nostru,
muzicienii din Orchestra de Tineret a Moldovei au captat atenţia, timp de
aproape trei ore, prin performanţa interpretativă şi frumuseţea demersului
artistic în ansamblul său, prelungind seara cu trei bisuri la fel de diverse,
contrastante şi atractive, spre bucuria celor care au trăit clipe de reală emoţie
spirituală.
