Numărul publicaţiilor ştiinţifice a crescut
enorm în ultimele decenii. Dacă în secolul al 17-lea erau doar două, în prezent
sunt sute de mii. Autonomia şi standardele de promovare în instituţiile de învăţământ
superior, costurile şi gândirea ecologică, reorganizarea bibliotecilor, lipsa
spaţiului de depozitare şi apariţia internetului au schimbat profund
comportamentul editorilor şi cititorilor. Doar câteva reviste ştiinţifice de
interes general, de exemplu Nature,
se mai tipăresc pe hârtie, se găsesc la chioşcul de ziare sau se trimit în plic
la abonaţi. În prezent, aproape toate se publică şi se citesc online. Cei
interesaţi au abonamente la table-of-contents
alerts, un sistem de notificare prin e-mail a apariţiei revistei.
Estimativ, ar fi în jur de 28.000 de reviste medicale în care se publică peste
1,8 milioane de articole. Rata anuală de creştere a numărului de articole ar fi
de 3% pe an. Cu toate acestea, revistele prestigioase (a se vedea graficul) au
redus de-a lungul anilor numărul de articole; de exemplu, două dintre ele, JAMA şi BMJ, publică în prezent doar jumătate din numărul de articole pe
care le publicau cu zece ani în urmă. Astăzi, articolele se găsesc în baze de
date digitale şi pe site-uri în diverse formate de unde se pot vizualiza, descărca
şi printa oriunde şi oricând, gratuit sau contra cost.
În jurul publicaţiilor ştiinţifice s-a creat
în timp o adevărată industrie care se spune că limitează accesul la informaţie,
favorizează anumite cercuri ştiinţifice şi aduce profituri substanţiale, în
timp ce majoritatea cercetărilor şi instituţiile care le efectuează sunt subvenţionate
din bani publici.
Elsevier,
o companie olandeză fondată în 1880, este unul dintre liderii mondiali ai
publicaţiilor academice, ştiinţifice, cu peste 2.600 de reviste, ce includ Cell şi seria The Lancet, la care se adaugă binecunoscutul tratat Gray’s Anatomy, seriile de jurnale Science Direct, Trends, Current Opinion şi
baza de date online Scopus.
Competitorii săi sunt Macmillan, care deţine revista Nature, Sage, cu American Sociological Revue, şi Wiley.
Instituţiile de cercetare, universităţile şi bibliotecile plătesc editorilor de
reviste ştiinţifice sume mari pentru a publica articolele şi pentru abonamente.
Astfel, Universitatea Harvard ar plăti în jur de 3,5 milioane de dolari pe an,
iar toate universităţile din Olanda, 34 de milioane de euro/pe an!
Publicarea
unui articol ştiinţific nu este în totalitate lipsită de costuri. La cele mai
multe reviste, articolul trebuie trimis, înainte de a cere să fie publicat şi
după fiecare revizie, la o companie agreată de editor şi specializată în
corectarea limbii engleze, ceea ce poate însemna de fiecare dată plata de sute
de euro. După ce articolul a fost acceptat, multe reviste percep o taxă de
relucrare şi publicare (sau article
processing charge) care este de 1.675 de euro în BioMed Central şi între
1.350 şi 2.900 de euro în PLOS (Public Library of Science). Această taxă se percepe
astfel încât cititorii să aibă open acces (acces liber), altfel, articolele se
vând la bucată sau prin abonamente. Există puţine reviste medicale indexate ISI
cu open acces online pentru oricine. De exemplu, 270 de reviste din BioMed
Central, opt din PLOS şi 51 de la editorul Frontiers.
În acest context, a apărut şi se extinde mişcarea
iniţiată de lumea academică şi de biblioteci – iar în unele ţări a fost preluată
de structurile guvernamentale – pentru „open acces“ la publicaţiile ştiinţifice.
Guvernul britanic a promis acces liber la toate publicaţiile ştiinţifice peste
doi ani, iar cel olandez, mai pragmatic, şi-a propus să ofere peste zece ani
acces liber online la toate articolele ştiinţifice publicate de cercetătorii
olandezi (în prezent, în jur de 40.000 pe an, adică 2% din producţia ştiinţifică
mondială…). În acest sens, se va colabora cu autorităţile de profil din
Germania şi Regatul Unit al Marii Britanii.
Deocamdată se discută despre două modele sau
traiecte de a oferi open acces la literatura ştiinţifică. „Calea de aur“ înseamnă
renunţarea totală la abonamente şi stabilirea unei taxe de procesare a
articolului, pe care autorul trebuie să o plătească înainte să se publice
articolul, pentru ca el să devină disponibil online şi gratuit pentru toţi.
„Calea verde“ menţine plata abonamentului la revistă, dar, după publicare,
autorul îşi va plasa singur articolul într-o bază de date digitală, numită repository. După un timp de aşteptare,
stabilit de fiecare publicaţie, editorul va ridica embargoul, iar cei interesaţi
îl vor putea accesa gratuit. Cei care vor dori să citească articolul aflat în
perioada de aşteptare vor trebui să plătească. În afară de aceste două opţiuni
se mai discută şi despre modelul „hibrid“, practicat în prezent de mai multe reviste,
respectiv reviste cu abonament care publică şi articole cu open access. Un
exemplu este editorul Springer, care solicită 2.250 de euro pentru procesarea
unui articol cu open access. În funcţie de ţară, preferinţele se îndreaptă către
unul sau altul dintre modele. Olanda ar putea implementa modelul de aur,
considerat mai costisitor, pe când o parte din Marea Britanie, SUA, Danemarca,
Germania înclină spre modelul „verde“.
Criticii şi cei care doresc ca open access să
însemne într-adevăr totul gratuit şi la vedere susţin că această discuţie nu-şi
va mai avea în curând rostul, deoarece pe internet se găsesc din ce în ce mai
multe articole ştiinţifice gratuite, ceea ce a fost dovedit de un studiu
efectuat de cercetătorii canadieni (Science Matrix, august 2013) pe un lot de
peste trei sute de mii de articole din baza de date Scopus publicate între 2004
şi 2011. Astfel a rezultat că mai mult de jumătate din ele se pot vedea şi descărca
gratuit de pe net. O altă problemă semnalată în această discuţie este cine citeşte
şi cât de mult sunt citite articolele ştiinţifice. Un studiu din 2007 a arătat
că jumătate din articole nu sunt citite de nimeni şi 90% nu au fost niciodată
citate.
Open access în lumea publicaţiilor ştiinţifice
trebuie înţeles nuanţat. Liderii mondiali ai editorilor nu vor renunţa cu uşurinţă
la câştiguri, iar guvernele unor ţări nu au de gând să acorde subsidii pentru
ca alte ţări, care au foarte puţine publicaţii ştiinţifice pe cap de locuitor şi
nu fac investiţii să stimuleze cercetarea, să poată beneficia de acces gratuit.
Cu toate acestea, susţin experţii, accesul gratuit la rezultatele cercetării
pentru persoane, universităţi, companii ş.a. ar aduce beneficii nebănuite
pentru toţi.
