Aveam
în jur de nouă ani când am văzut Seven.
(Ai mei nu prea credeau în cenzură sau control parental.) A fost crud,
inteligent, răscolitor, iar astăzi, şaptesprezece ani mai târziu, cred în
continuare două lucruri despre el: că e cel mai bun film făcut vreodată de
David Fincher (cel mult să fi fost egalat câţiva ani mai târziu de Fight Club) şi că are o părticică de
responsabilitate pentru modul meu pesimist de-a trece prin viaţă. Şi de parcă
ar fi vrut să se asigure că n-am uitat „lecţia“, că amprenta rămâne valabilă,
Fincher, un maestru al întunericului, s-a întors cu Gone Girl, un thriller
care nu impresionează atât prin suspans, cât prin comentariile sociale şi
morale pe care le face, dincolo de iţele bolnave între care se încheagă
povestea.
Filmul
are la bază un scenariu adaptat (chiar de autoare) după romanul lui Gillian
Flynn. În ziua aniversării a cinci ani de căsătorie, Nick Dunne (Ben Affleck),
un scriitor devenit proprietar de bar, descoperă că soţia lui, Amy (Rosamund Pike)
a dispărut. Pe măsură ce detalii despre începutul relaţiei lor, dar şi
„schelete“ din dulapul lui Nick ies la suprafaţă, acesta devine principalul
suspect în investigaţia de crimă declanşată de dispariţia soţiei, precum şi
centrul atenţiei mass-mediei locale, care şi-a găsit deja „vinovatul“. Este
doar începutul unui film care te duce, prin răsturnări de situaţie şi voci
cinematografice alternante, într-un spaţiu în care nimic nu mai e sigur, iar
adevărul contează mai puţin decât percepţia.
În
cei mai simpli termeni, Gone Girl
este un film despre imagine şi percepţie. La o dimensiune macro, se uită la
felul în care media construieşte fabulaţii ce sunt rapid asumate ca adevăruri
de un public inconstant, gata să înghită orice naraţiune îi este vândută la un
moment dat. La un nivel mai intim, filmul lui Fincher se uită la faţadele pe
care le construim în relaţie cu ceilalţi, la măştile pe care le purtăm, la
imposibilitatea de a-i cunoaşte cu adevărat pe cei care ne sunt cel mai
aproape, teme mai degrabă prevalente în cinematograful de autor. Adaugă aici
reprezentarea căsniciei ca închisoare sumbră, în care partenerii se prefac că
sunt fericiţi, şi te va surprinde că găseşti acest mix de teme în centrul unui
thriller cât se poate de mainstream, cu cârlige pe gustul mulţimii.
Aşa
cum emoţiile ne apar dezgolite, în stare pură, pelicula lui Fincher este reţinută,
minimalistă. E foarte probabil ca fanii regizorului să ducă dorul performanţei
tehnice obţinute în anumite cadre din Panic
Room (cadrul lung care merge prin gaura cheii şi prin mânerul cănii de la
filtrul de cafea) sau din The Social
Network (scena cursei de canotaj, redată accelerat). Pe cât de fincher-iene
rămân stilul elegant, întortocheat, îndrăzneţ şi angajamentul pentru
prezentarea unei lumi degradate moral, pe-atât de surprinzător este să îl vedem
pe Fincher lucrând fără artificii tehnice, încrezător că povestea pe care-o
construieşte este suficientă. Totuşi, cinematografia e semnată de Jeff
Cronenweth (Fight Club, The Social
Network, The Girl with the Dragon Tattoo), colaborator cu tradiţie al lui
Fincher. El creează imagini care te captivează subtil (Amy plutind în pisicină),
dar rămân în ton cu stilul filmului: rece, controlat, aproape clinic. Gone Girl are o coerenţă de admirat,
fiecare element se aliniază viziunii, ca într-o coafură simplă, dar din care
niciun fir de păr nu iese, rebel, în afara locului său.
Filmul
pendulează între trecut şi prezent, povestea este spusă pe rând din perspectiva
lui Nick sau a lui Amy. Nu există o schimbare clară în stilul vizual pentru a
indica diferitele planuri temporale, ca în Memento.
Fără a deveni obositor, voice over-ul este folosit din când în când pentru a
oferi un contrast între cine este şi ceea ce pretinde a fi naratorul, ceea ce
simte şi ceea ce afişează.
Muzica
e semnată de Trent Reznor şi Atticus Ross, după indicaţiile lui Fincher, bazate
pe o vizită făcută de regizor la un spa. Aici, percepuse muzica menită să-l
relaxeze ca fiind stranie, incomodă. Aşa i-a venit ideea că vrea ca muzica din Gone Girl să fie aparent pasivă şi
relaxantă, dar să insufle subtil un sentiment de groază. Celor doi compozitori
le-a reuşit.
Totuşi,
câteva lucruri nu funcţionează. Când filmul se-apropie de deznodământ, soluţia
nu satisface, ultima parte scade tensiunea dramatică, în loc să o crească. Pe
ultima sută de metri, Fincher nu nimereşte tonul la fel de bine cum o făcuse
până atunci. Încearcă să injecteze mai intens satiră atmosferei austere, apăsătoare
(în special cu ajutorul personajului jucat de Neil Patrick Harris), dar
tentativa rămâne subţire, nefinalizată.
Cealaltă
problemă a filmului ţine de jocul lui Affleck, mai bun ca altădată, dar încă
insuficient de bun. Spre deosebire de Rosamund Pike, care face din rolul ei
exact ce-ar trebui să fie, Affleck are momente în care rămâne rigid sau şters
(cu menţiunea că rigiditatea e intenţionată în unele secvenţe).
Ceea
ce rămâne în picioare este o analiză necruţătoare, parcă făcută cu bisturiul, a
căsătoriei şi a setului de atitudini şi comportamente iraţionale care vin la pachet.
Cei aflaţi într-o relaţie (una nu prea sănătoasă) s-ar putea să recunoască
ostilitatea justificată din raţiuni mărunte, manipularea celuilalt dusă la rang
artistic, suferinţa tăcută. Pe ceilalţi, s-ar putea să vă facă recunoscători că
sunteţi singuri.
