O
emisiune de vineri seara e intitulată „Lumea pe verticală“, cu numele realizatorului
– Cristian Curte – spus repetat. Celelalte nume nu se spun deloc: al omului de
la pupitrul tehnic, al „telefonistei“/„telefonistului“ care primeşte şi
sistematizează mesajele de la ascultători. Lumea pe verticală se deosebeşte
întrucâtva de lumea pe orizontală?
Aflăm
că în centrul atenţiei va fi dragostea creştină, despre care ne va vorbi părintele
Vasile Gavrilă. Cristian Curte vrea să afle de la bun început „cum se defineşte
dragostea“, dar ceea ce urmează nu e o „definire“, ci o frumoasă alăturare:
„Dragostea este Dumnezeu“, „Dumnezeu este iubire“. Nevoia de precizie înaintează:
iubirea este o „relaţie interpersonală până la a te jertfi pentru cineva“. (Ca
să poată fundamenta „o relaţie“, credeam, iubirea este trăire, sentiment, stare
de spirit; dar să nu uităm nici prostul obicei ca şi soţiile cel mai puţin
iubitoare ale oamenilor importanţi să se „jertfească“, adică să fie
înmormântate de vii împreună cu soţul decedat)
„Trebuie să te iubeşti şi pe tine însuţi?“ – se întreabă, plin de
nedumeriri jucate, realizatorul. Da, în Vechiul Testament se spune să-ţi iubeşti
semenii „ca pe tine însuţi“. Vag, preotul sugerează că ar exista o iubire de
sine corectă şi una greşită, dar timpul nu-i permite să zăbovească asupra
deosebirilor dintre ele şi atunci recurge la principii şi la „porunci“: Cea mai
mare poruncă este să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeu; a doua poruncă este „să te
iubeşti pe tine însuţi“ şi „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe
altul“. Om cu o bogată experienţă de viaţă, realizatorul opinează că asemenea
iubiri „nu se prea văd între creştini, între oameni în general“. Preotul crede
că iubirea e împiedicată de „limitele umanului“. Creştinii „nu ajung să atingă
idealul pe care Dumnezeu l-a oferit ca om. Neputinţa omenească, slăbiciunea, ne
împiedică“. Continuă, însă, liniştitor: „Există oameni capabili. Am întâlnit.
Dar e atât de multă ură încât îi acoperă“. Unii, prea puţini, ajung la desăvârşire,
însă ei „se retrag sau se fac necunoscuţi, au o iubire smerită, nu fac tam-tam.
Cel mai mare zgomot îl face ura“. (Aceia care cred că religiozitatea e înnăscută
în fiinţa umană ar putea fi interesaţi – cred – de procurarea unor potenţiale
mijloace spirituale antizgomot, în privinţa urii.)
Exprimând
întru totul gândurile ascultătorilor săi, realizatorul întreabă: „De ce e atât
de greu (să fim iubitori), dacă Dumnezeu ne-a creat pentru dragoste?“. Răspunsul
vine din nou sub formă de principii: „Omul este capabil de iubire. Fără iubire,
omul e mort sufleteşte. Iubirea este potenţial dată omului“. Dar apar lipsuri şi
determinisme. Obstacolele sunt opera diavolului, care este „ucigător de
oameni“. Părintele Stăniloaie spune însă că „Motorul tuturor păcatelor este
egoismul – iubirea de sine“. (Invitatul precizează că egoismul este „iubirea de
sine greşită“.)
Iubirea
între sexe interesează cu deosebire lumea de azi, afirmă realizatorul, precum şi
iubirea... unisex. Discuţia înaintează convingător, cu argumente privind sfinţenia
şi castitatea iubirii celei adevărate, castitate concomitent fizică, psihică şi
spirituală, a celor doi soţi, „izvorâtă din iubirea faţă de Dumnezeu“. Legea
firii este violată însă de homosexuali.
Când
prin telefon intră ascultătorii, lucrurile par să se complice. Unul nu vrea să
admită că ne tragem cu toţii din Adam şi Eva, pentru că asta ar însemna, spune
dânsul, că relaţiile dintre fiii şi fiicele primei perechi umane au fost
incestuoase. Invitatul cade în capcana vulgarizării şi, renunţând la principii şi
metafore, afirmă că oricum „oamenii aceia erau mult mai păcătoşi“. (Acest
palier al dezbaterii îmi aminteşte de năbădăioasa polemică a „ombilicalilor“ în
legătură cu Adam, dacă primul om a avut sau n-a avut buric.) Emisiunea se
termină fără prea multe clarificări, din păcate, şi mult înainte de a trece
prin filtrul creştin celelalte ipostaze ale iubirii, în afara iubirii de sine şi
a iubirii de partener: iubirea de prieteni, de vecini, de înaintaşi, de
însemnele sacre ale ţinutului natal, iubirea de urmaşi (faţă de tinerii
planetei), şi chiar iubirea de duşmani (O, Doamne, ce duşmani ne putem fi,
uneori, nouă înşine, apropo de iubirea de sine!).
