Este evidentă, mai ales în vremuri de criză,
o nostalgie a originilor, cu varii şi uneori neaşteptate modalităţi de
exprimare. E ca şi cum, trăind acel virgilian „fugit irreparabile tempus“, neputând spune clipei „opreşte-te!“,
încercăm să resuscităm trecutul în care s-au tors, neştiute, viitorurile
posibile şi dezirabile, dar şi câte un viitor pierdut. Acest viitor pierdut nu
s-a făcut „trecut“, ci pare a se fi ascuns cu încăpăţânare pe undeva, prin
nişte cotloane ale memoriei, nebăgate în seamă. Dar, odată aflat, ar putea fi
un bun început pentru o lume în care omul să-şi găsească rostul, iar viaţa lui
să capete sens.
Semnificativ,
specialiştii au constatat că depresia a devenit epidemică, în ţările
dezvoltate, semn al insatisfacţiei faţă de prezentul care pare a nu mai avea
aproape nimic dătător de speranţă. Îngrijorător este că această depresie se
manifestă la vârste mereu mai fragede, de parcă povara anilor trecuţi este
preluată de cei care abia acum intră în viaţă. Ruptă de natură, cultura
organizaţională construieşte un nou ambient, predominant tehnologic, în care
omul nu se simte ca acasă, în ciuda performanţelor şi eficienţei ce tind să
apropie tehnologia de magie. Presimţea Rilke când scria că omul nu se simte
prea bine în casa lui; nu se mai poate recunoaşte în lumea pe care a creat-o,
pentru că relaţionarea virtuală îl face să fie mai străin şi… „saturat“ de
sine. Stând la o răscruce a timpului, nu ştie încotro s-o ia. Şi, fapt
constant, domină mereu mai vizibil ceea ce se cheamă, după sociologul Robert
Merton, „efectul Matei“, inspirat din Evanghelia Sf. Ap. Matei, şi care atrage
atenţia că „Celui ce are i se va da, iar celui ce nu are – şi ceea ce i se pare
că are i se va lua“. Aşa fiind, pare firească, în anumite condiţii, nostalgia
originilor în căutarea unui viitor care, odată aflat, ar putea fi o terapie
binefăcătoare pentru o conştiinţă înstrăinată. În sine, condiţia de străin
cheamă nostalgia începuturilor ca paradis, cum scria Nichifor Crainic, „că
suntem din această lume şi totuşi nu-i aparţinem; că lumea din spiritul nostru
nu e identică cu lumea care ne înconjoară; că suntem în mijlocul ei ca nişte
rămaşi pe dinafară dintr-o ordine înaltă de existenţă ce ni se refuză; că, din
această pricină, nu putem adera întru totul la condiţia mizeriei terestre, în
care ne simţim exilaţi; şi că, în sfârşit, tot ceea ce în fiinţa noastră
rimează în chip tainic cu veşnicia ne împinge la depăşirea modului actual de
existenţă şi la cucerirea unui mod superior şi desăvârşit, conceput în
antinomie cu cel de acum şi de aici.“
Cum
nimic nu e nou sub soare, Aristotel mărturisea: „Cu cât sunt mai înstrăinat, cu
atât mai mult îmi plac miturile“. Alegând ca motto cuvintele Stagiritului,
acad. Gheorghe Vlăduţescu dăruieşte,
în cea mai recentă lucrare a sa, Mit şi filosofie în Grecia veche, apărută la Ed. Academiei Române, o
revigorantă întoarcere la izvoare, anume spre timpul mitic cu întreaga sa
bogăţie de semnificaţii. De la început ne atrage atenţia că ne aflăm în faţa a
două tipuri de logică, de stil, de raportare la realitate. În virtutea acestei
disocieri, mitul nu este considerat un început de istorie, nu e un reper al
desfăşurării sociale în timp, dimpotrivă, el rămâne pentru totdeauna ceea ce
este. Mai mult, continuă să trăiască, într-un fel de hibernare, diseminat în
filosofie, în ştiinţă şi artă, ca şi cum s-ar retrage cu discreţie, fără să
dispară însă. E asemenea capului lui Orfeu, care, încredinţează Kerényi,
„continuă să cânte chiar după moartea sa“. Interesant că, deşi trecerea
timpului îi modelează percepţia, omul recunoaşte cântecul începuturilor ca o
chemare abia desluşită şi-l ascultă cu un nesaţ de neînţeles. Din mit s-au
desprins şi au evoluat numeroase
discipline ştiinţifice şi filosofice, până într-atât încât acum se vorbeşte de
o segmentare a gândirii ştiinţifice şi, prin ea, a întregii gândiri, ca un
simptom nu prea luat în seamă al actualei crize. De-a lungul anilor s-a dovedit
că mai totdeauna crizele au iniţiat deschideri ale conştiinţei către lume,
însă rămâne perenă nevoia de „coparticipare la întreg”, participare
îndepărtată lumii de astăzi, ce-şi deapănă trecerea sub semnul cuvintelor Sf.
Ap. Pavel: „cunoştinţa semeţeşte“.
Cartea
gânditorului Gheorghe Vlăduţescu este, deopotrivă, fermecătoare şi
provocatoare. Fermecătoare, prin felul în care îmblânzeşte rigoarea cu care
ne-a obişnuit domnul profesor, desfăşurând-o în nuanţe simfonice care luminează
aspecte mai puţin frecventate în literatura de specialitate. Cartea mai este şi
o provocare deoarece, înşirate ca perlele pe un fir, cu titluri deschizătoare
de perspective, eseurile sale reconstituie un drum al reconcilierii naturii cu
istoria. Provocatoare, prin asocierile neaşteptate care stimulează gândirea
spre reinterpretare. Este adus în prim-plan acel „imaginar anamnetic“, necesara
aducere aminte care, neavând repere exacte, face ca repovestirea să capete
nuanţe individuale, arătând că omul, ca individ, etnie şi umanitate, este mereu
unitar în unicitatea sa. Gândul ne duce repede la căderea lui Adam şi a Evei
din rai, ca pattern pentru numeroase mituri care surprind, în varii forme de
expresie, unul şi acelaşi adevăr – „istoria ca devenire este natura însăşi a
cetăţii, ca realitate a sociabilităţii inerente“. Rolul principal revine,
firesc, filosofiei, prin care, într-un repetat exerciţiu de reflexie, lumea se
reface după măsura omului care şi atunci când este sub vremuri încearcă să le
ducă demn povara, cu năzuinţa că odată, va putea schimba blestemul în
binecuvântare.
În
relaţionarea mit şi filosofie, cea din urmă este creatoare şi înnoitoare de
ordine, astfel încât în structura lucrării predomină partea iubitorului de
înţelepciune. Se porneşte de la „scutul lui Ahile“ şi „de la Troia la Ithaca“,
se trece prin „outis ca prosopon“, „masca“ înţeleasă ca persoană, pentru că
„personalizarea ţine de condiţia noastră de a fi ca devenire“, pornind de la
„nimeni”, înţeles ca nume, care marchează „începutul istoriei de persoană“. Inevitabil,
se ajunge la Oedip, mit care a făcut o adevărată carieră în preocupările
gânditorilor din ultimele secole, prin complexitatea sa ce propune un pattern
al crizei de conştiinţă, de neocolit în devenirea omului ca fiinţă socială şi
istorică. Aici, profesorul Gheorghe Vlăduţescu descifrează şi o criză a mitului
însuşi ca sfârşit al unei lumi, al unui mod de a fi, de a percepe şi înţelege
lumea. Faptul că eroul se pedepseşte pe sine scoţându-şi ochii e plin de
tâlcuri peste care ar fi cu folos să zăbovim. Legenda spune cum, călăuzit de
fiica sa Antigona, Oedip este întâmpinat ca un oaspete aducător de binefaceri
în Attica. Dintr-o altă perspectivă, destinul tragic al lui Oedip dezvăluie
incapacitatea funciară a mitului de a se înălţa la absolut, rămânând oarecum
neputincios pe drumul către acesta. Calea către absolut, scrie acad. Gheorghe
Vlăduţescu, revine ca misiune filosofiei.
Şi,
dacă înălţarea spre absolut este sarcina filosofiei, structura lucrării ascultă
iubirea de înţelepciune urmând capitolele: Elementele, „Platonismul“ mitic,
platonismul filosofic?, Phylomytos, philosophos, Mitizări, Mitul şi utopia,
Mitul şi metafizica plotiniană a unului. În loc de încheiere, este propusă o
„geografie mitică“. Ideea este inspirată de călătoriile grecilor şi proiectată
imaginar, apropiindu-se de aceea a lui Pausanias, vestitul istoric şi geograf
grec, trăitor prin veacul al II-lea, autorul lucrării în zece volume
„Descrierea Eladei“. Descrierea lui este una în care realitatea este învăluită
în mit, astfel încât toate par a avea „o istorie legendară care o învăluie şi o
poartă pe cea reală“. Şi atunci, să credem că mitul este, cum s-a spus, „o
poveste mincinoasă” numai pentru că avem o altă mentalitate, întemeiată pe o
altă logică, şi pentru că aceasta nu este a prezentului?
Realitate şi legendă, două lumi cumva
complementare. Filosofia moşteneşte ceva din această tălmăcire în două mari
registre ale cunoaşterii şi face perenă întrebarea: Care este, cu adevărat, cea
reală? Sau, ne aflăm în faţa unor metamorfoze pe care le cunoaştem fără a avea
acces la înţelegerea lor profundă? Ne întrebăm în siajul cuvintelor
psalmistului care constata, nu o dată, că idolii mor cum o fac şi oamenii care
i-au făcut. Un posibil răspuns îl aflăm în cuvintele pe care Sf. Ap. Pavel le
adresa atenienilor: „Bărbaţi atenieni, străbătând cetatea voastră şi privind
locurile voastre de închinare, am aflat şi un altar pe care era scris:
«Dumnezeului necunoscut». Deci, pe cel pe care voi, necunoscându-L, îl
cinstiţi, pe Acela vi-l vestesc vouă“. Într-adevăr, cu Hristos începe un nou
ev, deoarece, convinge profesorul Gheorghe Vlăduţescu, „odată cu moartea şi
învierea ca ruptură şi trecere, ideea creştină se impune în toată măreţia ei,
prin taina pe care o pune între secvenţa primară şi aceasta următoare,
definitivă“. Dincolo de aceste idei ce-şi au evidenţa lor, rămân numeroase
discuţii generate îndeosebi de „întâlnirile“ dintre lumile spiritului şi care,
nu o dată, iau aspectul unor dispute, dar chiar şi aşa se dovedesc folositoare
cunoaşterii şi înţelegerii.
Îngemănarea
mitului cu filosofia, dând seama despre dialogul şi gâlceava dintre percepţia
şi interpretarea lumii de-a lungul devenirii ei, se dovedeşte a fi una de
natură paideică. Cititorul întâlneşte în această nouă lucrare consonanţe pline
de-nţelesuri cu alte concepţii religioase, într-o prefigurare a unei geografii
mitice, ca povestiri ale locurilor pe care sufletul îşi pune pecetea
inconfundabilă a unicităţii sale,
neobosit în căutarea unei pierdute unităţi cu tot ceea ce, exterior fiindu-i şi
rămânându-i, caută împliniri interioare. Cu îngăduinţa dumneavoastră, este
sugerată o hermeneutică a sufletului după versurile lui Lucian Blaga: „Suflete
prund de păcate,/ Eşti nimic şi eşti de toate./ Roata stelelor e-n tine/ şi o
lume de jivine./ Eşti nimic şi eşti de toate:/ aer, păsări călătoare,/ fum şi
vatră, vremi trecute/ şi pământuri viitoare.“