Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  CULTURĂ  »  Cultură

În căutarea punctului G

Viața Medicală
Candid STOICA marţi, 27 august 2013

Un spectacol mai puţin obişnuit – Monoloagele vaginului – a pus la grea încercare (ne)răbdarea cronicarului rubricii Scena ca o lume din acest număr. După adevărate peripeţii, Candid Stoica a reuşit să asiste la acest spectacol „insolit, de defulare, fără exces, a eternului mister feminin“, care se bucură de o performanţă de invidiat: peste 300 de reprezentaţii în cinci ani.

Citind cu câteva zile în urmă pe burtiera unui canal TV că undeva, pe strada Polonă, în incinta clubului „Acuarela“ se joacă spectacolul Monoloagele vaginului, ca orice bărbat ce se respectă şi ca un cronicar zelos, excitat de asemenea ofertă, în ciuda vârstei, n-am rezistat tentaţiei şi am început investigaţiile. Găsind pe net adresa exactă şi un număr de telefon, am luat legătura pentru a mi se reţine un loc, dar mi s-a răspuns că nu mai este niciun bilet. Mi-am dezvăluit identitatea, de cronicar dramatic (am o legitimaţie în acest sens), dar persoana de la capătul firului a rămas neclintită pe poziţie: „Nu mai sunt locuri, ce vreţi! Trebuia să vă reţineţi din vreme!“.
– Las-o baltă, renunţă, dacă n-ai aflat până acum unde se află şi la ce foloseşte celebrul organ. Ce mai vrei să afli la vârsta ta despre vagin, mi-a spus un coleg, întâlnit în drum, când i-am spus unde mă duc.
„Monoloagele vaginului“ este de fapt o carte a scriitoarei şi actriţei Eve Ensler, apărută în 1998 la New York, după care a fost tipărită în 48 de ţări, iar în 2003 a apărut şi la Bucureşti la editura Amaltea (traducere Ana Maria Murariu), pe care am cumpărat-o, la timpul respectiv, recunosc, cu neîncredere şi mefienţă.
Curiozitatea – scriu o banalitate, desigur – fiind mare, excitaţia la fel, iar clubul „Acuarela“ nefiind departe de locul unde locuiesc, m-am dus rapid acolo, să văd minunea: un teatru particular unde nu mai sunt bilete şi este respins chiar un cronicar dramatic! Am găsit o casă obişnuită: o curte cu pietriş pe jos, care se vrea să fie o grădină de vară, în care, cu câteva mese şi scaune, se improvizase un fel de bistro, bar, care amintea vag de micile cârciumi de altădată. Lipseau doar grătarul pentru mititei şi butoaiele de bere. La toate mesele se aflau tineri cu aspect de studenţi şi tinere cu aspect de eleve, iar ici-colo câteva cupluri atinse de vârsta maturităţii, pentru care locul respectiv e refugiu neaşteptat. Văzând toate astea, în mintea mea s-a produs un declic. În tinereţe, în curtea familiei, din cartierul Ferentari, care se asemăna perfect cu cea din Polonă, improvizasem şi eu un teatru, unde jucam împreună cu alţi copii, pentru părinţi şi vecini, un scenariu intitulat „Comisarul Alimănescu şi banditul Coroiu“ (eu eram banditul…). La una dintre mese am găsit două fermecătoare persoane, iar intuiţia cu care sunt înzestrat mi-a şoptit că trebuie să fie creatoarele spectacolulului. Nu m-am înşelat. Erau Mona Gavrilaş, regizoarea spectacolului şi Diana Giubernea, interpreta monologurilor, care mi-au comunicat, emoţionate sincer de prezenţa mea, că spectacolul se va desfăşura în podul casei şi că eu voi avea un scaun „mai în faţă decât în faţă“.
Într-adevăr, urcând o scară confecţionată manual, am ajuns într-un pod cu aspect, la prima vedere, sordid, plin ochi cu tineri spectatori care stăteau înghesuiţi, printre multele obiecte vechi care populau încăperea (geamantane, rame de tablouri, funii, o scară, o tigaie, un radio şi un telefon vechi, un fier de călcat antedeluvian, o cutie de tablă ruginită, pantofi vechi şi alte lucruri dezafectate). A fost o imagine-şoc de ce ştiam, auzisem şi citisem că ar fi fost teatrul sărac al polonezului Grotowski (care însă avea doar 94 de locuri). Spectacolul a început cu un moment de un umor involuntar unic, care trebuie neapărat amintit şi eventual refolosit. Un tânăr, într-o ţinută lejeră de vară, a venit în faţa noastră ţinând într-o mână o garniţă de tablă (un bidon pentru gaz) care s-ar fi vrut un gong şi în cealaltă mână cu ceva ce ar fi trebuit să fie ciocan, dar care nu era decât un polonic, anunţând cu emfază datele tehnice ale spectacolului (regizor, protagonistă), a lovit în garniţă cu polonicul care s-a rupt la jumătate în faţa publicului nelămurit… dacă să râdă sau nu.
Apoi, modest, a apărut protagonista care, aşezându-se pe scaunul ce-i era destinat, a început să se destăinuie, pentru că, în ultimă instanţă, „Monoloagele vaginului“ e o lungă deconspirare de o oră, rod a peste două sute de interviuri făcute cu diverse femei de pe aproape tot întinsul mapamondului despre misteriosul organ al trupului feminin, singurului creat – susţine autoarea, implicit interpreta – anume pentru plăcere. Organul sexual feminin, cu unele din componentele sale (labii, vulvă, clitoris), a fost numit cu multele sinonime posibile – păsărică, fofoloancă, zambilică, păstaie, exceptând unul pe care doar dicţionarul de argou al dlui Volceanov îl tipăreşte şi pe care şi eu, nefiind defel pudibond, mă feresc să-l scriu din varii motive. Totuşi, trecând de bariera noutăţii, interpreta a vorbit obsedant despre punctul G care, odată descoperit, ar produce orgasmul potopitor, atotcopleşitor, visat de mai toate femeile, care îndură, majoritatea, violul casnic sau conjugal. Monologurile fiind, în ultimă instanţă, o lecţie de educaţie sexuală a tinerelor viitoare femei, mame, iubite, amante, tovarăşe de viaţă… Nu e o operă dramatică. O persoană de gen feminin, o doamnă, o femeie obişnuită, abordează simplu anumite probleme despre care multora, fie femei, fie bărbaţi, din diverse motive, le este o anumită jenă să vorbească.
Mă întreb, evident retoric, care bărbat, autor dramatic şi interpret ar avea curajul să vorbească pe scenă cu aceeaşi sinceritate şi dezinvoltură despre organele sale sexuale. Poate numai Fl. Piersic, cu neobişnuita-i inconştienţă logoreică.
Dincolo de meritul de a prezenta un subiect oarecum tabu, vreau să semnalez câteva chestiuni pur tehnice, pe care inteligenta regizoare şi talentata şi interesanta actriţă sper că nu mi le vor lua în nume de rău. Piesa nu-i ceea ce se înţelege în mod obişnuit printr-o piesă de teatru, adică o operă dramatică cu un conflict central puternic şi cu personaje antagonice care se ciocnesc într-o înfruntare totală. E un lung monolog, o povestire despre anumite întâmplări ale autoarei, bineînţeles, punctuate cu diverse aserţiuni, despre unele componentele ale trupului feminin. Păreri interesante, unele paradoxale, altele misogine, altele cu umor, dar care nu pot reprezenta decât un pretext dramatic, nu şi o dramaturgie adevărată. N-are acţiune, n-are conflict decât ipotetic. Polemizează cu anumite păreri retrograde venite din secolele de incultură şi de împilare a femeii de… vă las să ghiciţi de cine. E adevărat, există un suflu de sinceritate care ar vrea să înlocuiască în mare parte dramatismul şi conflictul. Mai există diverse personaje, mai precis mentalităţi cu care autoarea se războieşte, care personifică ignoranţa, indiferenţa, prostia, brutalitatea, răutatea şi mai ales superficialitatea, dar care au intervenţii destul de palide, deşi actriţa le scoate în evidenţă dinstinct şi le imită cu mult farmec şi umor.
De-a lungul spectacolului sunt multe momente nu numai interesante, ca acela în care enumeră mirosurile vaginului. Nu le mai reproduc, pentru a preîntâmpina eventuala pudibonderie a celor ce făuresc ziarul şi, poate, dacă nu ar fi cenzurate, a viitorilor cititori. Amintesc doar remarca unui bătrân şi cunoscut actor, iubitor al eternului feminin, dintr-un turneu teatral de pe vremuri, cu vagonul, care, observând cum colegele lui se duc să se spele la cele două capete al vagonului unde erau amplasate cele trebuincioase unei astfel de operaţii, a exclamat: „Nu vă mai spălaţi doamnelor la păsărică, pentru că păsărica dacă n-are miros de păsărică nu mai e păsărică!“. Ar mai fi de relevat o scenă demnă de „teatrul cruzimii“, în care eroina povesteşte fără sfială cum soţul i-a cerut imperios să se radă la locul cu pricina şi, pentru că ea a refuzat, a părăsit-o. Sau momentul când a vrut cu tot dinadinsul să-şi privească organul respectiv, operaţie deloc comodă, după propria-i mărturisire, riscând o criză de spondiloză, care nu s-a putut realiza decât apelând la elemente externe, în speţă, cu ajutorul unor oglinzi. Desigur că operaţia asta nu e făcută la vedere. Înscenată. Nu. Exclus. Pudoarea actriţei ar fi pusă la îndoială şi nu mă îndoiesc că gestul ei ar fi părut scandalos multora. Deşi ar fi fost într-adevăr formidabil să vedem asta pe viu sau măcar sugerat (eventual după un paravan sau sugerat, ca în teatrul chinezesc de umbre). Eu unul am fost martor la rezultatul dorinţei unui soţ de a vedea cu ochii lui locul unde el pătrunde de bună voie şi nesilit de nimeni de câte ori are chef şi bineînţeles de câte ori i se dă voie. A luat o veioză şi i-a cerut imperios soţiei să-şi desfacă picioarele, ceea ce ea, după multă ciorovăială, a acceptat. Dar ghinion: soţul făcând o mişcare neîndemânatică, becul veiozei s-a spart, dar curiosul n-a renunţat la acţiunea sa detectivistă şi a luat o lumânare. Iar ghinion: aducând lumânarea foarte aproape de capul său, i-a luat foc părul, iar incendiul pilos a fost stins cu mare greutate şi numai cu ajutorul soţiei. (Eu l-am văzut doar cu părul pârjolit, iar el mi-a povestit întâmplarea… de-a fir a păr.)
De asemenea, textul este un îndemn pentru majoritatea bărbaţilor de a căuta punctul G, care, odată găsit, ar produce în trupul şi mintea partenerei acea explozie asemănătoare, păstrând proporţiile, celor solare, care se cheamă orgasm.
Una peste alta, am asistat la un spectacol insolit, de defulare, fără exces, a eternului mister feminin făcut de două artiste îndrăzneţe şi a unui text refuzat morocănos, misogin şi superficial de managerii teatrelor profesioniste.

 

 

P.S.: Spectacolul se joacă de peste cinci ani şi a totalizat, până acum, peste 300 de reprezentaţii. Nu este de ici, de colo. Este chiar o performanţă demnă de invidiat.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 de lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC