La
finalul lunii februarie, în Munţii Apuseni au avut loc manifestări în amintirea
eroilor naţionali Horea, Cloşca şi Crişan, subliniind martiriul din 28 februarie
1785. Atunci, cu o cruzime inimaginabilă, prin tragere pe roată şi alte metode
de tortură, fruntaşi ai revoluţiei românilor din Ardeal au fost ucişi
„exemplar“. Se dorea ca prin exemplul de cruzime să fie oprite chiar şi
gândurile celor care şi-ar fi dorit o viaţă în libertate.
Am participat la festivalul
cultural-patriotic „Ţara Crăişorului“ (ediţia a opta) la Albac, la 28 februarie
2015, organizat în localitatea cu rezonanţă în gândurile şi simţirile celor
care au studiat istoria adevărată a românilor. Festivalul a inclus mai multe acţiuni,
începând cu întrunirea de istorie ad-hoc, cu o seară înainte; s-au comemorat şi
alte momente importante din istoria naţională. Toate activităţile anunţate s-au
desfăşurat sâmbătă, la 230 de ani de la martiriu. Cei care de ani şi ani nu vor
să lase uitării momentele cu adevărat importante din Ţara Moţilor sunt organizaţi
în Asociaţia „Ţara Iancului – Iubirea mea“.
Într-o perioadă cu multe împilări, numeroase
dări, reglementări restrictive (spre exemplu, iobagii primeau dreptul de a se căsători
doar dacă nobilii acceptau aceasta), nemulţumirile tuturor iobagilor (cu naţionalităţi
diferite) se amplificau din ce în ce mai mult. Împărăteasa vremii decretează
câteva măsuri în favoarea românilor de religie ortodoxă, însă în anul premergător
revoluţiei se acumulează circa 20.000 de petiţii; Horea merge personal la
Viena, de patru ori, pentru a prezenta în faţa împăratului o parte dintre
jalbele din Ardeal. Anumite măsuri propuse de împărat sunt anulate de
guvernatorul Transilvaniei, nemulţumirile iobagilor crescând. După târgul de la
Brad (octombrie 1784) începe mişcarea populară, care se extinde în 
aproape tot
Ardealul la finalul anului, însoţită de un program revoluţionar. Prin acte de
trădare, la 27 decembrie 1784 şi 30 ianuarie 1785, conducătorii sunt prinşi şi
închişi la Alba Iulia. În dimineaţa zilei de 28 februarie 1785, pe un podium
ridicat special, în faţa a mii de ţărani aduşi cu forţa din sute de sate, are
loc cruda execuţie a lui Cloşca şi Horea. Cumplită amintire!
230 de ani mai târziu, festivalul a început
printr-un simpozion, care s-a bucurat de participarea mai multor reprezentanţi
ai satelor ardelene, dar şi gorjene sau din alte părţi ale ţării. S-a amintit
ulterior că între veteranii de război din Oltenia sunt încă 15 cu vârsta de 100
de ani şi chiar unii mai înaintaţi în vârstă. Au fost rememorate momentele
istorice ale vremii, ne-a fost readusă în minte valoarea plăcuţelor de ceramică
de la Roşia Montană (dovedind existenţa celei mai vechi aşezări româneşti, anul
131 d.Ch., Alburnus Maior), am văzut
în premieră o hartă adusă de Aurel Sântimbreanu, prezentând subsolul
perimetrului Roşia. S-a discutat despre heraldică şi despre stemele din ţara
noastră. S-au recitat poezii şi s-au transmis mesaje cu înaltă semnificaţie.
Istoricii prezenţi au discutat şi faptul că programa de istorie din liceu nu
include nimic cu privire la Horea, Cloşca şi Crişan, ceea ce în opinia mea este
la fel de cutremurător. Nu avem dreptul la uitare! S-a mai subliniat că în aceşti
ultimi 25 de ani, românii studiază istoria României prin prisma istoriei
europene, în timp ce francezii studiază istoria europeană prin prisma istoriei
Franţei.
Apoi,
am ieşit cu toţii în faţa monumentului ridicat în amintirea eroilor neamului şi
am participat la un părăstas pentru Horea, Cloşca, Crişan şi Avram Iancu. Cei
patru au devenit cetăţeni post-mortem ai Albacului. Lumina zilei (de la
Dumnezeu am primit o zi însorită) a fost întărită şi de numeroşi copii şi
tineri, îmbrăcaţi în port naţional, cu steaguri şi banderole tricolore, care
ne-au înseninat momentele de triste amintiri. În cadrul festivalului, s-a alcătuit
al 18-lea club de elevi-voluntari „Crăişorii“, aparţinând asociaţiei care a
organizat această minunată întâlnire.
Iar
dacă se întreabă cineva: „Şi este vreo legătură cu «Viaţa medicală», săptămânalul
medicilor din România?“, răspunsul meu este: Da, există legătură! Medicina nu
este o meserie, ci o misiune. Medicul nu este nici slujbaş şi nici funcţionar.
Medicul trebuie să aibă vocaţie şi prin aceasta să îndeplinească o misiune.
Medicul trebuie să cunoască şi medicina (la cel mai înalt nivel posibil), dar
nu se poate separa de istorie, tradiţie, credinţă.
După
simpozion, m-a „lovit“ un gând: oare chiar este adevărat că în cei patru ani de
liceu programa nu acordă nicio atenţie eroilor naţionali? Chiar aşa să fie?
Mi-am amintit că, în cutreierările mele pe aproape toate continentele, spre
exemplu în SUA, aproape fiecare pietricică pe care a pus mâna cineva important,
în istorie, este valorizată şi expusă într-un muzeu.
Şi, tot gândindu-mă, am realizat că există o
potenţială explicaţie la o întrebare ce mă frământă de mulţi ani: de ce studenţii
la medicină nu vibrează în faţa istoriei naţionale? (Nu toţi, bineînţeles.) Eu
am făcut liceul înainte de 1989, iar ce nu am aflat de la liceu am aflat de la
părinţii şi bunicii mei (sau de la „Europa liberă“). Dar din 1990 încoace? Cum
este posibil ca eroii naţionali să fie daţi uitării? Şi în ţara noastră,
istoria europeană ar trebui învăţată prin prisma istoriei României.
Cu acesta
gânduri, am făcut un sondaj printre foştii mei studenţi, unii medici astăzi.
Le-am pus două întrebări şi i-am rugat să îmi spună foarte repede dacă au
studiat despre Horea, Cloşca şi Crişan în liceu şi când au auzit de aceşti
eroi. Toţi au auzit înainte de liceu, de la profesori de istorie pasionaţi, din
lecturi particulare. Citez unul dintre răspunsurile primite: „Nu îmi amintesc să
fi studiat în timpul liceului 
despre acest subiect la orele noastre de istorie.
Când eram în clasa a treia, doamna învăţătoare ne-a dus la Ţebea, la mormântul
lui Avram Iancu. În aceeaşi excursie am fost chiar în locul unde au fost traşi
pe roată; mintea mea de copil nu putea să conceapă noţiunea de tortură“.
Tocmai
la liceu, când tânărul se întăreşte în formarea începută în şcoala primară şi
gimnaziu, să uităm? Şi atunci, iată, vine şi explicaţia la întrebarea mea de
ani şi ani (aproape un sfert de veac). În aceste condiţii, cred că ar trebui să
se adauge în facultate o oră de istorie săptămânal. Această ultimă frază poate
părea năstruşnică, dar cumulează toate gândurile din finalul de săptămână care
a comemorat 230 ani de la martiriul unora dintre eroii noştri. Iar eu spun: uitarea este impardonabilă!
În
acelaşi context, îmi aduc aminte că, în urmă cu doi-trei ani, aminteam ideea de
sacrificiu, ulterior primind un mesaj prin e-mail în care una dintre studentele
care învaţă bine mi-a reproşat şi a menţionat că şi ea se sacrifică, pentru că... învaţă.
Şi cum să înţelegem ce înseamnă sacrificiul dacă nu suntem învăţaţi sau suntem
lăsaţi să „învăţăm“ singuri de la posturile de televiziune sau de cine ştie
unde.
Ne
dorim o ţară în care să rămânem – noi, prietenii, rudele, urmaşii noştri. Ne
dorim o ţară în care să fim sănătoşi, dar sănătatea nu ţine numai de trup. În sănătatea
spirituală intră şi respectul faţă de tot ceea ce au făcut bun, precum şi
respectul pentru tot ceea ce au sacrificat (cu adevărat), pentru noi, înaintaşii
noştri.
