Doctore,
cu televiziunea se întâmplă ceva. Departe de a „învinge“ radioul, ea pare că
s-a „molipsit“ de radio. Nu e vorba despre „specificul radiofonic“ preluat de
televiziuni, ci despre un amestec ciudat de tehnici, un fel de haos prefaţând
cine ştie ce ordine viitoare.
Cu
ani în urmă, un coleg mult prea impetuos avusese nesăbuinţa de a filma şi
transmite pe post ieşirile neconforme cu morala proletară a unor făptuitori
mult prea „juşti“. A fost „promovat“ urgent într-o funcţie ceva mai mică şi fără
filmări. Un bun prilej, a socotit dânsul, pentru a studia „specificul
telegenic“ – gest oricum mai util decât disconfortul provocat „tovarăşilor“. A
lucrat serios. A rezultat o schemă care sublinia prioritatea absolută a
imaginii. Dar nu orice imagine era imaginea,
ci numai imaginile care, însoţite de sunetul „natural“ al evenimentului,
n-aveau nevoie de explicaţii, de sugestii muzicale sau de sofisticate efecte
speciale, pentru a cuceri telespectatorul. (N-au, însă, nimic comun cu ele
chipurile şi vorbăria „deştepţilor“ de la talk-show-uri.) Vorba omenească,
explicaţiile vin undeva la urmă în schema specificului telegenic. Obligatoriu
la urmă. După ce imaginea şi sunetul
ei şi-au făcut – complet sau incomplet – treaba. Aici apare marea deosebire faţă
de radio, unde vocea umană, rostirea, tăcerile se află în prim-plan.
Deci,
care e problema? Ei bine, pe fiecare componentă a specificului TV (imagine,
sunet, muzică, efecte, voce) există „vârfuri“, momente de maximă expresivitate şi
grija realizatorului trebuie să fie aceea ca ele să nu se suprapună sau să
lipsească toate deodată. (N-ai ce comenta în clipa unei explozii pe care o vezi
în direct, dacă imaginea spune tot şi n-are rost să dublezi vuietul Niagarei cu
efecte de studio.) Dozajul „vârfurilor“ e o artă – demonstrase convingător,
cândva, colegul meu.
Dar
acum? Reportajele TV cu imagini şi sunete „naturale“ sunt rare. (Cu excepţia
evenimentelor negative: jafuri, omucideri, accidente de orice fel; în cazul
lor, sunt iubite reluările nonstop, repetiţiile, buclele. Telegenia nu contează,
expresivitatea are vârfurile în jos.) S-au înmulţit, însă, vorbirile,
comentariile, explicaţiile. Pentru ce se vede şi ce nu se vede. Vocea omenească
(la cămaşă cu dungi sau cu carouri, la costum sobru sau şugubăţ, izvorâtă din
rochiţe cu mânecuţe şi fără mânecuţe, dintre microfoane multicolore afişând
„brandurile“ televiziunilor care le patronează – cam la asta se reduce
imaginea) cu distanţe mari între vorbitorii din studio, mult peste distanţa
optimă de comunicare (distanţele mari sunt cerute de cameramani şi regizori,
pentru ca portretele participanţilor la „talk-show“ să poată fi mai uşor
„decupate“). „Vârfuri“? Care vârfuri? Pe imagine – niciun vârf. Şi nicio imagine adevărată. Sunetul natural se
reduce la mormăieli, tuse, răguşeli. În zona explicaţiilor apar controverse şi
ironii.
Nici
cântecul susţinut de voci umane n-a scăpat din zodia platitudinilor. În locul
unor texte de mare calibru gen „Să nu uităm nicicând să iubim trandafirii“ sau
„A venit, a venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva“, au apărut şi cuceresc
aplauzele generaţiei tinere tânguieli şi declaraţii de un prozaism înduioşător:
„Cât aş vrea să ştii ce s-a întâmplat/Câte nopţi am plâns de când ai plecat“.
Sau: „După ani şi ani, sigur voi veni/Vom fi împreună din nou/Primul nostru
gând/te va regăsi/plângând“. Fără „vârfuri“.
În
încheiere, să stăm însă strâmb şi să judecăm drept. O ilustră profesoară de
engleză recomanda elevilor săi să folosească textele muzicii uşoare englezeşti
dacă vor să înveţe limba vorbită. O limbă vorbită, fără preţiozităţi şi figuri
de stil, aşa cum e normal să folosească tinerii între ei, îndrăgostiţi sau neîndrăgostiţi,
ca să scape de inerente stânjeneli şi citate din opera unor somităţi. Poate că,
ocolind specificul telegenic, participanţii la talk-show-uri învaţă şi ei să
vorbească normal, să evite teribilismul şi infatuarea celor cu nasul pe sus din
era „capitalismului sălbatic“. Nu-i nicio glumă: firescul relaţiilor cotidiene
se cere învăţat. Toate cele de mai sus pot să nu fie greşeli, ci încercări.
Cât
despre imaginea celui mai mare laser,
pe care-l construim la Măgurele, şi a altor asemenea noutăţi care-ţi pot tăia răsuflarea,
ele rămân în aşteptare, ca să devină telegenice în perioada post-haos.