Marţi, 3 februarie 2015, în eleganta sală de
expoziţii, concerte şi conferinţe a Institutului Cultural Român din Capitală,
mare afluenţă de public. Pe simeze – pictură în ulei şi grafică în cărbune,
expoziţie semnată Adina Romanescu,
eveniment desfăşurat sub egida ICR şi a Uniunii Artiştilor Plastici din
România. E seara vernisajului. Publicul iubitor de artă se desprinde cu greu
din faţa câte unui tablou spre a se opri din ce în ce mai mult la un altul. Şi
tot aşa, iar şi iar.
Sunt Iluzii colorate – titlul sub care
plasticiana şi-a plasat prezenta expoziţie –, lucrări de mari dimensiuni, ca
nişte popasuri stranii printr-un univers familiar, călătorii de îngeri rătăciţi
pe pământ, din dor de a se preschimba în simpli muritori. Sunt interioare
devălmăşite (Stăpâna casei nu mai este
acasă, Atelier de pictor) în care
domneşte absenţa, uitarea, refugiul într-un timp mutat parcă într-un „a fost
odată“, cu personaje de sfârşit de carnaval. Doar Îngerul cu aripi de jar îşi trimite în noapte prelungul sunet de
goarnă (pentru care vestire?).
Aunci când apar, personajele din tablourile
artistei nu par a dori să dialogheze cu privitorul. Abia dacă li se zăreşte
chipul, atunci când nu întorc de tot spatele lumii reale, ca într-o căutare de
sine în sine, căreia realitatea i-ar fi potrivnică. Pictorul este parcă un rămas de prin veacul al treisprezecelea de
prin Olanda, faldurile unei draperii încremenesc în aşteptare, tot încremenire
sunt şi obiectele adunate în jurul mesei la care nimeni nu mai adastă după ce
stăpâna casei se va fi mutat în umbră. Lumina e încremenită şi ea. Nicio rază
de soare, de lună, de zare nu taie liniştea de cadran de pendulă care-a uitat
să măsoare trecerea.
Cheamă privirea polipticul Simfonie în albastru, iluzie de tonuri
care-şi întrepătrund adâncul de albastru şi din care răzbat – chiot de bucurie,
flacără, floare – două lumini oranj, ca o promisiune de taină solară. Din Balcic, locul acela ca o poveste cu
crăiese şi prinţi-zugravi dintr-un timp care semăna a iluzie de normalitate
(ori chiar era?), pictoriţa a ales incendiul apusului de soare, cu care a
smălţuit calcarul stâncilor de veghe la val, acolo, lângă Stela Maris.
Da, lumea de iluzii cuprinsă în cele 25 de
lucrări cu care Adina Romanescu s-a prezentat la cea de a 20-a întâlnire cu
publicul povesteşte despre o creatoare de mare forţă, o plasticiană de o
originalitate cu totul aparte, produs al marii şcoli de artă din România,
pictoriţă aflată la apogeul devenirii sale.
Partea a doua a expoziţiei, grafica –
unitară şi foarte departe de orice iluzie –, grupează un număr de zece portrete
în cărbune, cu modele luate din lumea creatorilor români contemporani,
scriitori, pictori, muzicieni, lucrări de mare fineţe în care nu doar chipul
celui portretizat este prins în păienjenişul de linii, umbre, şi griuri
diafane, ci şi sufletul, oglinda aceea nevăzută în care doar un alt suflet
poate descifra văzutul iluzoriu.
Cine este Adina Romanescu? Membră a Uniunii
Artiştilor Plastici din România (1998), a urmat cursurile Universităţii de Artă
Bucureşti, cu studii aprofundate de Pedagogia artei (1998–1999), bursă de
specializare în egiptologie la Universitatea din Cairo (2000–2001), bursă în
Italia, la Biblioteca naţională centrală din Roma (2009). Este profesoară de
Arte plastice la Colegiul Sibford School din Anglia (2002–2003), profesoară de
Arte Vizuale la Liceul „Nicolae Iorga“ din Capitală, ilustratoare a 
numeroase
cărţi de poezie şi proză, cu colaborări la publicaţii literare din ţară şi
străinătate, deţinătoare a unor premii şi distincţii pentru grafică, cu lucrări
în colecţii oficiale (Bruxelles, Fondation „Jacques Brel“; Muzeul Mixt
Sebeş-Alba; Muzeul de Artă Blaj; Casa memorială „Lucian Blaga“ din Lancrăm,
Biblioteca Judeţeană Alba; Muzeul Eminescu, Ipoteşti; Institutul Goethe,
colecţii private din Europa, Asia, Africa).
În deschiderea expoziţiei de la Institutul
Cultural Român, au vorbit Oana Suciu, coordonatoarea expoziţiei din partea ICR
şi criticul de artă Marius Tiţa, care a prezentat în termeni elogioşi evoluţia
reprezentantei artei contemporane româneşti, întârziind cu precădere asupra
unor elemente originale prin care pictoriţa a ştiut să dea contur unor iluzii
mai puternice decât orice realitate. Pentru că, ce alta este arta de nu
răstălmăcirea cenuşiului dintr-o realitate pe care ne este uneori atât de greu
s-o acceptăm? „Adina Romanescu vede şi ne spune ce ar trebui să vedem din
chipul mereu schimbător al lumii“, a spus în finalul prezentării sale amintitul
critic de artă. La rândul său, scriitorul Emil Lungeanu a îmbinat elegant
reprezentările prin cuvânt şi prin imagine ale poveştii celei fără de sfârşit
care se cheamă Artă, trecând prin marile curente care au marcat tot atâtea
moduri de abordare a picturii, până în zilele noastre, când asistăm la un
amestec de stiluri (sau o totală lipsă a vreunui cât mai palid stil) cu care
artiştii contemporani „fardează“, cum pot, realitatea. Dar cât de îmbucurător
când, ici-colo, apare câte o voce distinctă în peisajul artei româneşti, ducând
mai departe (sau tinzând spre) marile izbânzi de până acum. Adina Romanescu
este o astfel de voce.
