Celui care a făcut poeme luminii nu i-a fost
lungă trecerea sub soare, astfel ca spre marea trecere să nu ocolească nici
cumpăna apelor, nici curțile dorului, când nebănuitele trepte prind să se
încline sub paşii profetului, cu greul corăbiilor de cenuşă, legănate de cântecul
focului, iar sevele clocotesc în mirabila sămânță, întru eterna laudă a
somnului. Nu multă vreme a durat sub cer omul Lucian Blaga. Dar cine poate
stabili durata înscrisă în poemele sale ca măsură a ne-măsurii? Paşii
profetului vor fi adăstat şi vor mai adăsta cu fiecare dintre noi, pe la toate
curțile de doruri, într-un popas greu de taine „cum greu pe umeri e văzduhul“.
Dar corola de minuni a lumii creşte în lumină cu fiecare cititor al versurilor
sale care, deprinzând să vadă cu sufletul, îi sporeşte taina „şi tot ce-i
nențeles se schimbă-n nențelesuri şi mai mari“, în rațiunea rece ca
indiferența.
I-a fost dat poetului ivit în lumină în Lancrămul de lângă
Sebeş, acel „sat de lacrimi fără leac“, să cunoască încă din anii tinereții
celebritatea. I s-a recunoscut (şi nu de oricine, ci chiar de Sextil Puşcariu),
de la prima apariție în volum a poemelor luminii, talentul de poet, dublat de
filozof. Mai apoi, în anii deplinei maturități, Lucian Blaga a fost diplomat,
profesor universitar şi academician. După instaurarea puterii politice de
sorginte sovietică în România, a urmat umilirea intelectualității române, iar
un titan ca Blaga s-a văzut marginalizat prin interzicerea operei sale,
destituirea de la catedră, retragerea titlului de academician, condamnarea la o
existență sinonimă cu anonimatul.
Dar „anonimul“ Blaga, de sub scara Bibliotecii Universitare din
Cluj, unde i se îngăduise să lucreze la fişarea cărților, continua să scrie,
dăruind limbii române, printre altele, şi splendida traducere a creației
„Faust“ de Goethe. De pe atunci i-a intrat în viață o foarte delicată,
discretă, puternică şi fragilă ființă, de o mare bogăție sufletească, pentru
care cuvântul imposibil nu exista. Ea avea să fie „greeruşa“ din poemele sale
de târzie toamnă, ultima muză şi cea mai puțin evocată de scormonitorii de
istorii sentimentale. Numele ei era Elena Daniello, depozitara unui bogat fond
de manuscrise Blaga, inspiratoarea şi copiatoarea grijulie a operei poetului
din „obsedantul deceniu“, când publicarea scrisului acestuia era interzisă de
satrapii roşii ai timpului bezmetic, care urmăreau anihilarea a tot ce însemna
cultură românească. Rostul ei a fost să-i cultive cu tenacitate şi în taină
memoria, învăluindu-l în iubire şi după ce el se va fi mutat în umbră, adăugându-se
lutului din satul care i-a fost „prag de lume și potecă patimei“, chiar în ziua
când ar fi împlinit 66 de ani.
Au trecut ani mulți până când timpul, acest „pungaş de soi“, cum
îl numea poetul sibian Radu Stanca, şi mare mincinos, i-a dat de veste că ar
cam trebui să lase pe seama altora nobila ei veghere la altarul zeului poemelor
luminii, fiindcă în larguri prindeau să se înalțe corăbii de cenuşă pe
nebănuite trepte. Şi întâmplarea i-a scos-o în cale pe scriitoarea Anca
Sîrghie.
În anul 1996, în aula Bibliotecii Universitare din Cluj se
desfăşurau zilele Festivalului internațional „Lucian Blaga“, ediția a VI-a (6–9
mai), iar Anca Sîrghie tocmai îşi încheiase comunicarea „Lucian Blaga şi
destinul universitar al lui Constantin Noica“. Reîntoarsă în sală, a simțit cum
pe umărul său poposeşte o atingere de mână ca o boare şi un glas uşor tremurat
i-a şoptit: „Pentru mine a scris poetul: Din amintiri beau cu nesațiu/ Bocca
del Rio – rană în spațiu“. Glasul era al unei bătrânele firave, având înscrisă
în ridurile subțiri ale chipului căldura unui zâmbet inconfundabil. Aceasta era
Elena Daniello care, la cei 86 de ani pe care-i avea atunci, păstra în privire
întreaga lumină de care-i era plin sufletul, fiindcă fusese (pentru a câta
oară?) la întâlnire cu iubirea ei cea mare – Poetul, şi ar fi vrut să
prelungească vraja vorbind cuiva despre el. N-o mai făcuse până atunci, nu ar
fi vrut să supere pe nimeni mărturisindu-şi iubirea care-i rămăsese port de
taină. Tăcerea i-a fost sipetul în care şi-a păstrat comorile cele mai de preț
ale existenței sale.
Astfel au început lungile şi uluitoarele dialoguri (cum să le
zici interviuri, când convorbirile erau lungi taifasuri în cursul cărora
apăreau, sub ochii lor, manuscrise, fragmente de traduceri, fotografii,
scrisori, grafică, lucrări întregi oferite de Blaga muzei sale, retranscrise cu
grijă de aceasta, pentru a fi păstrate la loc sigur dacă securitatea
crunt-veghetoare le-ar fi descoperit la vreo percheziție făcută sub scara
bibliotecii universitare) între profesoara sibiană Anca Sîrghie şi vestala de
la vatra sacră din strada Mihai Eminescu, numărul trei, din Cluj. Înregistrate
audio, mărturiile Elenei Daniello s-au constituit într-un fond biografic
inestimabil, menit să întregească rotundul unei creații „bazată pe
esențializare“, în care „versul este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi
moartea“. Două intelectuale despărțite de zeci de ani de viață, fiecare
trăindu-şi-o pe a ei la alte cote de ardere sufletească: Elena Daniello,
terorizată de fărădelegile urii față de om din obsedantul deceniu şi de mai
apoi, Anca Sîrghie, formată intelectual (elevă, studentă, profesoară) după
„preceptele“ aceleiaşi politici, înveşmântată în „grija față de formarea omului
nou“, ambele intuind perfect bezmeticia timpului şi regăsindu-se pe
coordonatele adevăratelor valori umane. Au urmat apoi înregistrările video care
s-au constituit într-un film documentar.
Creația poetică blagiană este o vibrantă şi răscolitoare
întregire a vieții omului-poet. Blaga omul şi deopotrivă creatorul de poezie
inspirată de o „greeruşă“ este miezul volumului de dialoguri „în trei trepte“
realizat de Anca Sîrghie, cea de-a treia fiind un „dialog imaginar“ cu poetul
însuşi, autoarea alegând din opera blagiană posibile răspunsuri-întregiri ale ideilor
evidențiate. Iubita – iubirea lui, îşi află loc printre marile simboluri ale
iubirii din lume – Beatrice, Ofelia, Francesca da Rimini. Cine era Elena
Daniello, „greeruşa“ cuminte, muza fără de care el n-ar mai fi ştiut ce-i
zborul diafan, când „Dumnezeul pietrelor“ se lasă greu pe calea muritorului? Ea
a fost calea, purcederea şi popasul în misterul latent care este o viață de om.
Şi ce om! Nu-i greu de bănuit cum a primit şi înțeles ea acea zicere în care,
din tot greul, şi lacrima se ghiceşte pe-aproape: „Greu e totul, timpul,
pasul./ Grea-i purcederea, popasul./ Grele-s pulberea şi duhul,/ greu pe umeri
chiar văzduhul./ Greul cel mai greu, mai mare,/ fi-va capătul de cale./ Să
mă-mpace cu sfârşitul/ cântă-n vatră greeruşa:/ Mai uşoară ca viața/ e cenuşa,
e cenuşa“.
Cititorul volumului
semnat de Anca Sîrghie, Lucian Blaga și ultima lui muză,
apărut la Editura Techno Media, în 2015, va fi vrăjit de farmecul acelei
făpturi feminine care i-a fost poetului reazem şi bucurie într-un timp hâd,
preschimbată prin verbul lui în parte din visul țării. Cine a fost femeia de
lut însuflețit din Clujul în care ea a ființat până în iarna ultimei tăceri,
învăluită în strălucirea caratelor unei iubiri pe rugul căreia a înălțat altar
de lumină umbrei înalte a celui care s-a înscris în literatura română pe
treapta cea mai de sus a filozofiei culturii, dând poeziei miez fierbinte de
limpezi înțelesuri? Citind cartea, sigur veți afla răspuns la toate, ba chiar
şi la acele întrebări pe care nu le-ați pus. Şi nu uitați să spuneți, iar şi
iar, ruga aceea înaltă: „Opreşte trecerea! Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici
iubire/ şi totuşi, te rog, opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri
destrămarea!“
