Seară rece, Palatul Ghika din Capitală, scăldat în lumini. Şi’nalt deasupra, cerul… Casa de licitaţii Artmark
propunea colecţionarilor de artă un Tonitza care n-a mai (fost) văzut
(de) lumea mare de când cu prima achiziţie de către un român, din aceia
pe care ciuma roşie l-a stigmatizat drept „duşman al poporului“,
sechestrându-i între altele şi colecţia de artă şi aruncând-o în
depozitele (altfel de temniţă!?) Muzeului Naţional de Artă. Titlul
lucrării – Golgota.
Şi tablourile au Golgota lor, nu-i aşa? În seara
aceea, ca-ntr-o nouă poveste, lumea bună (?), elegantă, descinzând din
limuzine de nouă eră, traversa curtea palatului străjuit de copaci
înalţi, iar în sălile de la etajul întâi se opreau, cu sete de artă,
desigur, în faţa „vedetelor“ serii, cu Golgota – navă-amiral.
Colecţionar de vază sau simplu muritor, se cuvine să ajungi măcar o dată
la o licitaţie de artă cu dichis. Eu, din categoria celui simplu şi
biet… nemuritor, îmi simţeam privirea atrasă, cu interes estetic, de
lucrările care urmau să facă obiectul licitaţiei şi, mai cu seamă, de
spectacolul acela cu actori-personaje evoluând în regie proprie sau sub
indicaţiile vreunui mare anonim din culisele cu conturi dolofane sau mai
pirpirii, dar gata de atac la o adică.
Am apreciat paharul lung (cu picior fragil) de
şampanie cu care am fost întâmpinaţi la intrare, în sala „turnirului“ cu
ridicat paleta, trofeul pentru învingător fiind obiectul (Doamne, şi
tablourile sunt obiecte?!) râvnit. Multe tinere elegante, multă sete (nu
doar de artă). Garsoni stilaţi treceau printre fotolii, îmbiindu-te să
comanzi oarece licori (cred că apa era la mare preţ). Două ecrane pe
care aveau să fie proiectate lucrările pe măsură ce erau aduse pe braţe
de purtători grijulii şi, depuse în faţa onor asistenţei, îşi etalau
albul neutru în aşteptarea deschiderii „întrecerii“. O superbă defilare a
unor serafice tinere filiforme ne-a inundat privirea cu voaluri
unduinde în toate culorile curcubeului, alcătuiri cu pretenţie de
rochii, pălării cu boruri generoase, făpturi cu mersul acela numai bun
să prinzi autobuzul la ceas de mare importanţă pentru economia
naţională, păsări ale paradisului fâlfâind în 3D în jurul nostru –
cocori cenuşii dintr-un
anotimp al nemulţumirilor toate.
Şi-a fost Golgota.
Unul din puţinele tablouri de mari dimensiuni semnat Nicolae Tonitza.
Nimic din rotundul de candoare al ochilor de copii, nimic din aurul
trupului de femeie, nimic din soarele de miere al Balcicului. Şi, cum ar
fi fost, de altfel, o Golgotă inundată de soare?…
Paletele cu numărul inscripţionat distinct au
început să se agite. În sală se puneau la cale pariuri subţirele: „Se
vinde? Nu se vinde? Se vinde! Nu se vinde!…“ Golgota asta, spune vecinul
meu din dreapta – colecţionar, pictor, medic împătimit de profesie – nu
se vinde! Preţul este din pornire prea mare…“ Eu: „Se vinde!“ Şi
uite-aşa, cum tot n-am fost în stare să ridic măcar o dată paleta la
niciuna din piesele supuse licitaţiei (şi tare aş fi vrut să licitez pe
undeva, pe la vreo sută şi câteva zeci de mii de euro, aşa, de dragul
artei – pentru că „dragul de“ era autentic, doar suma ţinea de o
irealitate în 4D în care cu siguranţă m-aş fi pierdut la modul cât se
poate de real), totuşi am câştigat micul pariu. Da, Tonitza acela care
nu prea semăna cu Tonitza al nostru s-a vândut! (...)
Mai multe detalii în ziarul nostru,
Viaţa medicală.