Şi tablourile au Golgota lor, nu-i aşa? În seara aceea, ca-ntr-o nouă poveste, lumea bună (?), elegantă, descinzând din limuzine de nouă eră, traversa curtea palatului străjuit de copaci înalţi, iar în sălile de la etajul întâi se opreau, cu sete de artă, desigur, în faţa „vedetelor“ serii, cu Golgota – navă-amiral. Colecţionar de vază sau simplu muritor, se cuvine să ajungi măcar o dată la o licitaţie de artă cu dichis. Eu, din categoria celui simplu şi biet… nemuritor, îmi simţeam privirea atrasă, cu interes estetic, de lucrările care urmau să facă obiectul licitaţiei şi, mai cu seamă, de spectacolul acela cu actori-personaje evoluând în regie proprie sau sub indicaţiile vreunui mare anonim din culisele cu conturi dolofane sau mai pirpirii, dar gata de atac la o adică.

   Am apreciat paharul lung (cu picior fragil) de şampanie cu care am fost întâmpinaţi la intrare, în sala „turnirului“ cu ridicat paleta, trofeul pentru învingător fiind obiectul (Doamne, şi tablourile sunt obiecte?!) râvnit. Multe tinere elegante, multă sete (nu doar de artă). Garsoni stilaţi treceau printre fotolii, îmbiindu-te să comanzi oarece licori (cred că apa era la mare preţ). Două ecrane pe care aveau să fie proiectate lucrările pe măsură ce erau aduse pe braţe de purtători grijulii şi, depuse în faţa onor asistenţei, îşi etalau albul neutru în aşteptarea deschiderii „întrecerii“. O superbă defilare a unor serafice tinere filiforme ne-a inundat privirea cu voaluri unduinde în toate culorile curcubeului, alcătuiri cu pretenţie de rochii, pălării cu boruri generoase, făpturi cu mersul acela numai bun să prinzi autobuzul la ceas de mare importanţă pentru economia naţională, păsări ale paradisului fâlfâind în 3D în jurul nostru – cocori cenuşii dintr-un

   Paletele cu numărul inscripţionat distinct au început să se agite. În sală se puneau la cale pariuri subţirele: „Se vinde? Nu se vinde? Se vinde! Nu se vinde!…“ Golgota asta, spune vecinul meu din dreapta – colecţionar, pictor, medic împătimit de profesie – nu se vinde! Preţul este din pornire prea mare…“ Eu: „Se vinde!“ Şi uite-aşa, cum tot n-am fost în stare să ridic măcar o dată paleta la niciuna din piesele supuse licitaţiei (şi tare aş fi vrut să licitez pe undeva, pe la vreo sută şi câteva zeci de mii de euro, aşa, de dragul artei – pentru că „dragul de“ era autentic, doar suma ţinea de o irealitate în 4D în care cu siguranţă m-aş fi pierdut la modul cât se poate de real), totuşi am câştigat micul pariu. Da, Tonitza acela care nu prea semăna cu Tonitza al nostru s-a vândut! (...)