Marea găselniţă pentru poliţişti este metoda de prindere a infractorului numită „oprire cu un singur foc“. Pentru că el, cel pus pe rele, nu trebuie să aibă timp şi posibilităţi de replică. Ar fi mult prea periculos. Până aici, toţi autorii de scenarii poliţiste au reuşit să fie – cred – din ce în ce mai atenţi.

   De aici începe Medicina legală, aşa cum orice student la medicină şi-ar dori, probabil, să-i fie predată aceasta. Sunt prezentate, cu scheme şi desene lămuritoare, vătămările produse de fiecare tip de muniţie. Mecanismul de strivire, explozia organelor atinse de un anumit tip de glonţ sunt redate în imagini vizuale pe cât de uşor de înţeles, pe atât de impresionante. Reţii cu uşurinţă parcursul în organism al glonţului cu vârf rotund şi a celui cu vârf scobit.

   Se trece la Chirurgia traumatologică. Chirurgul va trebui să analizeze tipul de rană produsă de feluritele tipuri de gloanţe şi să adopte atitudinea profesională corespunzătoare.

   O nouă întoarcere în lumea filmelor poliţiste, cu mascaţi şi criminalişti gata să descopere, după intrările şi ieşirile gloanţelor dintr-un organism uman, ce fel de armă, ce fel de gloanţe a folosit criminalul, sporeşte dinamismul şi atractivitatea documentarului. Demonstraţiile distrugătoare se fac nu doar pe simulatoare umane, ci şi pe butelii pline cu apă, pe pepeni verzi cu miezul roşu, care fie se găuresc, fie se spulberă în bucăţi.

   Dar, până la urmă, iată, apare ea – „arma de război a secolului XXI“. Nu, nu despre arma nucleară este vorba, ci tot despre puşti şi pistoale. Este arma cu care se poate trage şi de după colţ (fără riscuri pentru trăgător) pentru că ţeava ei nu e perfect dreaptă, ci „îndoită“. Ţinta poate fi şi la 365 de metri depărtare. O altă modalitate („evoluată“!) de a folosi armele şi de a le concepe este bazată pe principiul că „uneori e nevoie să îngrozeşti“. Îngrozeşti cu puterea de foc a armelor. Cadenţa de tragere va fi mult mai mare în viitor – ne anunţă realizatorii filmului. Iată şi arma electronică inventată în Australia, cu mii de cartuşe care ies simultan şi în valuri pe mai multe ţevi. Mai este apoi „glonţul inteligent“, care fuge după ţintă şi nu se lasă până n-o nimereşte. Asta dacă ea se mişcă după ce glonţul a pornit pe ţeavă. Nu ştiu de ce, dar pe parcursul filmului, armele respective se transformă, parcă, în metafore pentru variatele tipuri de comunicare umană. Gloanţele sunt vorbele pe care le folosim. Rănile înţepate, strivite, dislocate, sfâşiate sau explodate pot apărea la fel de bine şi prin comunicare.

   Dar, revenind la filmul propriu-zis, cu dorinţa sinceră de a întrezări o oarecare salvare, totuşi, pentru cel nevinovat, pe lângă ţeava în unghi drept care te poate ajuta să tragi de după colţ, pe lângă glonţul inteligent, care urmăreşte criminalul, iată, inventivitatea umană a creat nu numai jacheta antiglonţ, a celui care trebuie apărat, ci şi – mai recent – glonţul antiglonţ, glonţul care te apără de glonţ. Cum face de te apără, el rămânând, totuşi, un glonţ propriu-zis? Odată ajuns în apropierea glonţului ucigaş, glonţul anti-glonţ explodează şi, explodând, îi deviază acestuia traiectoria spre o direcţie nepericuloasă.

   …Să se fi inspirat, oare, inventatorii lui din tehnicile diversiunii folosite în comunicarea interumană, prin mass-media – eventual?

   O observaţie de ultimă clipă, care le poate fi de folos lingviştilor pentru un nou DOOM: pe micul ecran vorbesc în acest moment mai mult de doi parlamentari care spun – plini de modestie: „avem decât“… „suntem decât“… şi „vrem decât“… Iar pentru corespondentul de la Cavnic al Antenei 3, vremea nu este bună sau proastă, ci „inopinată“.