Că i s-a spus Bucureştiului Micul Paris (o, tempora – că, de mores ce să mai vorbim!) de pe când bolta Ateneului Român aduna sub rotundul ei secole de istorii (şi toate de sub cerul care ne ştie aici dintotdeauna!) nu mira pe nimeni. Doar ai noştri tineri la Paris învăţau… „la gât cravatei cum se leagă nodul“ şi-apoi, fericindu-ne foarte, îşi risipeau prin saloane bruma de ştiinţă într-ale dansului şi-ale iubirii aceleia, ca vremea de schimbătoare. Ba, mai scriau şi pe la gazete (pentru cei rămaşi pe dinafară) că „Mme Ixulesco a făcut furori cu toaleta ei bordo adusă de la Bordeaux“ (iar Blanşa-Bălaşa şi-a schimbat cămaşa.)… (...)
Că, din 1993, România noastră plurilingvă a devenit, cu acte-n regulă, ţară francofonă în care engleza bate lejer toate recordurile de audienţă la marele public, răspândit-zburătăcit prin spaţiul mioritic, în locul fostelor turme de înţelepte necuvântătoare, nici asta nu mai miră pe nimeni. Suntem francofoni de… limbă engleză, într-un spaţiu de limbă română aproximativă, în care totul pare naşpa de OK, de nu chiar… mişto de să n-ai parte…
Şi iată-ne în luna martie! Şi, pe cât de rotundă planeta noastră, pe atât de larg universul francofon pentru că, iată, la 20 martie, sous le ciel du monde on parle franςais car c’est Le Jour International de la Francophonie. Dacă printre români ar mai fi careva încă neştiutor de graiul acela cu toujours l’amour, cei mulţi care-l cunosc, sunt rugaţi să-i tălmăcească şi împricinatului cum este cu francofonia aceasta, ca un fel de pandemie în care viaţa – toujours en rose – se métamorphose până la a deveni de-un integral gri. Dar mai sunt şi unii – pictori, sculptori, ceramişti, artizani, artişti – care-n graiul lor, fără de cuvinte, spun că lumea este (sau poate să fie) numai armonie. (...)
Articolul integral îl puteti citi în ziarul nostru, Viaţa medicală.
