Chiar
dacă – din păcate – a fost doar o singură reprezentaţie, Gioconda de Ponchielli oferită în concert la Opera din Timişoara
merită din plin comentată, (şi) pentru a sublinia celor care nu au fost atraşi
de eveniment, că au pierdut o seară de referinţă, pentru că în rolul titular a
evoluat celebra mezzosoprană americană Marianne
Cornetti, revenind pe acea scenă alături de o distribuţie extrem de omogenă
şi de un ansamblu – ca de obicei – impecabil. Sub bagheta aceluiaşi
experimentat şi împătimit David
Crescenzi, cu acelaşi tenor Călin Brătescu
(pe care solista oaspete l-a dorit din nou ca partener, după colaborarea în Adriana Lecouvreur), melomani „adevăraţi“,
care ştiu să aprecieze artiştii de cotă şi să se bucure (re)descoperind (şi)
lucrări mai puţin cântate la noi, veniţi special şi de la Bucureşti, ba chiar şi
din Germania, au ascultat, asemeni timişorenilor, acea operă, beneficiind de
glasuri frumoase şi ample, de interpreţi care ştiu ce înseamnă implicarea în
conturarea personajelor, conferirea accentelor, trăirilor, sublinierilor încărcate
de sensuri, într-un cuvânt, expresivitatea,
realizând momente de o intensitate dramatică şi emoţională cum rar ni se oferă
„pe viu“. Desigur, în centrul atenţiei s-a aflat Marianne Cornetti, a cărei
voce năvalnică, dublată de un temperament ardent, exploziv dar perfect
controlat (ceea ce… nu este un paradox), având un ambitus foarte extins, a
cucerit şi a impresionat într-un permanent crescendo emoţional, culminând în
ultimul act, nu doar prin teribila arie, ci şi prin tragismul finalului; după
acest debut fastuos, în spectacolele cu opera de Ponchielli pe care le are
programate în lume va rezolva şi atacarea acutelor în maniera ideală şi
adecvarea „gravelor“ la cerinţele scriiturii infernale dar superbe. Cu
seriozitatea binecunoscută şi permanenta dorinţă de a fi mereu la înălţime,
tenorul Călin Brătescu s-a întrecut pe sine, susţinând impecabil personajul
Enzo, cu vocea care a căpătat un plus de anvergură, cu siguranţă tehnică şi mai
ales cu o reliefare pregnantă a stărilor şi frământărilor eroului îndrăgostit,
disperat, furibund sau dezolat, păstrând însă nota de demnitate şi mândrie a
nobilului care luptă pentru a-şi face dreptate, pentru a fi alături de Laura.
Iar tânăra la fel de îndrăgostită, dar lirică, luminoasă şi sensibilă, a găsit,
în mezzosoprana Liliana Matei-Ciucă
o interpretă pe măsură, cu un timbru cald, frazare elegantă, cu acut strălucitor
şi o egalitate de registre pe care o aşteptam demult, prezenţa sa scenică
reliefând feminitatea şi, de asemenea, trăirea sinceră prin care rolul devine
credibil şi convingător. La rândul său, depăşindu-şi emoţia inerentă, tânărul
bariton coreean Kim In-Hui, după câteva
replici poate mai neutre, a etalat din plin un glas generos, amplu şi
calitativ, cu acute pline de forţă, incisiv şi capabil să confere imaginea lui
Barnaba, a cărui latură întunecată a fost subliniată permanent, stârnind
meritate aplauze. Interesant şi inedit, s-au întâlnit, în acea seară, trei
mezzosoprane foarte diferite sub aspectul culorii de glas, Hye Youn Park având o voce adâncă, profundă şi o linie a cântului
adecvată pentru Cieca, deşi poate prea discretă. O altă voce gravă, dar pe care
o cunoaştem de multă vreme, cea a basului Sorin
Drăniceanu, s-a evidenţiat şi în Alvise, rol deosebit de ofertant, în care
frumuseţea timbrală şi „greutatea“ conferită discursului muzical l-au impus fără
rezerve. Chiar şi în roluri de plan secund s-a păstrat nealterată calitatea
sonoră a fiecărei replici, Gelu Dobrea,Marius Zaharia, Iulian Ioan Iosip şi Mihai
Prelipcian împlinind o distribuţie de clasă internaţională. Deosebit de
solicitat, corul (pregătit ca de obicei cu minuţie de Laura Mare) a sunat plin, cu o paletă coloristică variată, iar
orchestra, întotdeauna apreciată la superlativ, a realizat pagini
impresionante, cu planuri contrastante, când tensionate, când lirice, când cu
un farmec deosebit (în celebrul Dans al
orelor), urmărind permanent intenţiile dirijorale exprimate cu claritate şi
precizie, cu o gestică fără excese dar de o eficienţă şi plasticitate cu
totul specială, David Crescenzi coordonând astfel cu rigoare întreg „aparatul“
vocal-orchestral, intuind intenţiile expresive ale soliştilor, urmându-i cu
supleţe şi flexibilitate, evitând decalajele şi menajând totuşi vocile, care nu
au fost acoperite nici în momentele de desfăşurare spectaculoasă.
La
un asemenea nivel, cu asemenea interpreţi (în cel mai adecvat sens al cuvântului),
s-a creat o imagine de ansamblu şi o vibraţie aparte ce a cuprins şi scena şi
sala, glasurile adesea superbe, dicţia şi rostirea în limba italiană, stăpânirea
şi înţelegerea partiturii care, din fericire, nu se rezumă la o citire corectă,
dar mai presus de toate expresivitatea şi consistenţa personajelor, a relaţiilor
din acestea determinându-i şi pe cei mai pretenţioşi spectatori să nu mai caute
„petele în soare“ şi să se lase în voia marii muzici într-o versiune interpretativă
care ar face cinste oricărei mari scene lirice. Şi aceasta în condiţiile în
care majoritatea erau… debutanţi!
Realmente
entuziasmată de întreaga echipă, de atmosfera şi de „energia pozitivă“ care a
domnit şi în zilele de repetiţii, de implicarea şi bucuria cu care toţi cei din
teatru au participat, şi de această dată, la acea realizare de neuitat, ilustra
mezzosoprană îşi doreşte să revină cât de curând la Timişoara, semn că laudele
(pentru unii surprinzătoare) pe care le-am adus referitor la acea producţie, nu
sunt nu nimic supradimensionate.
Dar,
până la o nouă întâlnire cu strălucitoarea Marianne Cornetti, Opera timişoreană
pregăteşte seria de spectacole din cadrul Festivalului „Timişoara muzicală“,
care va debuta, la 27 aprilie, cu tradiţionala Aida, marcând astfel exact 65 de ani de la prima ridicare de cortină
la teatrul liric unde, de multă vreme, evenimentul a devenit… obişnuit, în
firea lucrurilor.