Mă
simt onorat când un fost coleg de facultate încredinţează editurii pe care încă
o conduc prima sa carte, cu rugămintea de a o ridica spre strălucitoarea lumină
a paginii tipărite. Căci „Galaxia Gutenberg“ nu s-a stins, iar era digitala o
tolerează, mulţumită şi bunăvoinţei numeroşilor adepţi, cititorii tradiţionali.
Iar
această solicitare „ţintită“ – făcută în respectul condiţiilor impuse oricărui
alt autor – are, cred, o dublă semnificaţie. Prima, solidaritatea de breaslă şi
de generaţie. A doua, convingerea că manuscrisul său, care este cel al unei
lucrări de ştiinţă, va beneficia de cel mai profesionist tratament la „Viaţa
Medicală Românească“, editura care, de-a lungul anilor, a dobândit o recunoaştere
în acest sens.
Autorul
este chirurgul Filip Bomchis, medic
primar, absolvent, în 1960, al Institutului Medico-Farmaceutic Bucureşti –
Facultatea de Medicină Generală. Sârguincios elev al profesorului Ion Juvara,
la Clinica de Chirurgie a Spitalului „Cantacuzino“, îşi va desăvârşi sub
conducerea maestrului său, marele clinician şi ilustrul operator, nobila şi
dificila sa vocaţie. Devenind specialist, apoi medic primar chirurg, doctorul
Filip Bomchis şi-a îndeplinit cu cinste şi devotament misiunea închinată omului
bolnav, oriunde a fost nevoie de cunoştinţele, mintea, inima şi abilitatea
mâinilor sale. Aşa s-a întâmplat încă de la absolvire, când tânăr medic fiind,
a lucrat mai întâi în mediul rural (judeţul Mehedinţi), la circumscripţii
sanitare şi la un spital mixt. N-a respins cerinţa acordării asistenţei
medicale populaţiei de la ţară, aşa cum prea adesea se întâmplă astăzi, deşi
provenea dintr-un mediu citadin, adaptându-se condiţiilor de viaţă nu
întotdeauna confortabile. Apoi a fost chirurg şi şef de secţie timp de mai mulţi
ani într-un spital din apropierea Capitalei, cu o patologie variată, inclusiv
cu probleme de chirurgie traumatologică, urmare a deselor accidente de circulaţie
înregistrate pe importanta şosea naţională ce străbate zona. În acelaşi spital
(Urziceni, judeţul Ilfov), a fost, între 1990 şi 1997, şi director, susţinut de
colegii săi în punerea în aplicare a ideilor sale novatoare pentru îmbunătăţirea
îngrijirii bolnavilor internaţi. De asemenea, mai mulţi ani, a predat ore de
anatomie şi chirurgie la şcoli postliceale sanitare, înţelegând importanţa
bunei pregătiri a asistenţilor medicali care, în funcţie de specialitatea lor,
contribuie la reuşita actului operator. După cum scrie în CV-ul său, dr. Filip
Bomchis continuă să lucreze la un cabinet de chirurgie.
Personal,
cred că ideea alcătuirii monografiei Chirurgia de cabinet (2014) este
rezultatul constatărilor făcute de autor când, părăsind sala de operaţii, a
trecut să lucreze în ambulatoriu, dar poate fi şi urmarea observaţiilor făcute
în perioada petrecută la catedră. Chirurgii, ca rezidenţi, şi tinerii care se
formează pentru a deveni asistenţi de chirurgie în şcolile postliceale au în
vedere aproape în exclusivitate spitalul şi patologia, îndeobşte gravă, care se
adresează acestuia. Acolo doresc să ajungă şi dorinţa lor corelată cu vârsta
tânără e de înţeles. Există însă şi o solicitare, deloc redusă, pentru o
varietate de situaţii ce nu necesită internarea, ci rezolvarea în cabinetul de
chirurgie al policlinicii şi, de ce nu, în cabinetul medicului de familie –
generalistul de altădată – care îşi poate avea „locul de muncă“ departe de un
centru urban, într-o zonă cu accesibilitate geografică şi condiţii
meteorologice dificile. Or, aceşti specialişti trebuie să fie pregătiţi
temeinic inclusiv în direcţia soluţionării optime a problematicii chirurgiei de
ambulatoriu, care în „şcoală“ este fie neglijată, fie considerată neinteresantă
din punctul de vedere al formatorului – cadru didactic – ce provine dintr-o
clinică universitară de specialitate. Sesizând aceste nevoi reale, dr. Filip
Bomchis, pe baza experienţei sale şi nu numai „din cărţi“, a întocmit
monografia sa arătând de-a lungul mai multor capitole cum trebuie organizat
cabinetul de chirurgie şi ce zestre materială trebuie să i se asigure: mobilier
specific, instrumentar, materiale sanitare, substanţe antiseptice. A insistat
apoi pe riguroasa respectare a regulilor de antisepsie; a enumerat şi explicat
manevrele chirurgicale de bază, precedate, după caz, de anestezia ce poate fi
aplicată pacientului în cabinet. A descris patologia frecventă care poate fi
rezolvată cu succes (economisindu-se timp şi costuri) în cabinetul de chirurgie
– de la infecţiile acute superficiale, tumorile benigne rezolvabile
chirurgical, atitudinea în diversele traumatisme şi boli vasculare, până la măsurile
de urgenţă în şoc şi profilaxia obligatorie a tetanosului. Autorul, fără a fi
prolix, nu-şi pierde vremea glosând pe marginea unor teorii mai mult sau mai puţin
cunoscute ori referindu-se la ce au spus alţii despre cutare sau cutare lucru,
ci se exprimă clar, coerent, la obiect, adică în stilul acestui adevărat ghid
practic de chirurgie în ambulatoriu. Cartea completează, după cum se spune cu o
formulă consacrată, un gol în literatura noastră de specialitate, preocupată de
teorii şi tehnici de ultimă oră. Personal, de la „Mica chirurgie fiziopatologică“
din anii ’60 a profesorului Ion Ţurai, nu-mi amintesc să
fi remarcat un titlu asemănător în librării.
