Alexandre César Léopold Bizet, născut în Paris la 25 octombrie 1838, a primit de la nașul său prenumele Georges, preferându-l atât în mediul familial, cât și pentru posteritate. A crescut într-o familie iubitoare de muzică. Fiind și el un copil cu aptitudini muzicale deosebite și intuiţie creativă, a învăţat să citească notele muzicale și literele concomitent, luând lecţii de pian, armonie, compoziţie și teorie muzicală.

     A fost admis la Conservatorul din Paris la vârsta de 9 ani. S-a remarcat imediat luând premiul I la solfegiu și pian, apoi la compoziţie și astfel a ajuns să studieze trei ani la Roma, după obţinerea premiului „Prix de Rome” pentru cantata „Clovis și Clotilde” (1857). În Italia l-a fascinat teatrul muzical, orientându-se spre muzica bufă, dar, revenind în Franţa, a întâlnit un public ostil, reticent la nou, atras mai mult de teatrul convenţional.

     Avea părul negru ondulat, o barbă bogată și purta ochelari, fiind miop. Fuma foarte mult și era supraponderal – adora dulciurile. Avea un temperament vulcanic, dar s-a luptat și cu stări depresive de lungă durată, determinate de sănătatea precară, de iubirea pentru Céleste Mogador – modelul său pentru „Carmen” –, de participarea în războiul franco-prusac, dar în mod special de lipsa aprecierii lucrărilor sale din partea publicului francez și de dificultăţile financiare ce derivau din aceasta. Era obligat să își întrerupă adesea activitatea componistică pentru a lucra ca pianist, aranjor sau ca profesor examinator.

     A finalizat operele altor compozitori, multe dintre lucrările sale rămânând astfel neterminate. Compoziţiile finalizate, cu orchestraţie de mare virtuozitate, beneficiau eventual de câteva reprezentaţii și erau apoi date uitării („Don Procopio”, „Pescuitorii de perle”, „Frumoasa fată din Perth” etc.). Altele nu au ajuns pe scenă decât postmortem („Ivan cel Groaznic”, „Simfonia în Do major”).

     Georges Bizet este, de asemenea, autorul operei „Carmen”, una dintre cele mai populare, mai jucate și mai vândute opere la nivel mondial – o revoluţie în opera franceză. A fost primită însă cu răceală de parizieni la 3 martie 1875 și cu ovaţii, șase luni mai târziu, de către vienezi. În trei ani de la premieră a devenit o piesă de rezistenţă în repertoriile teatrelor renumite din Europa, Rusia și SUA.

     Deși, încă din copilărie a suferit de amigdalite recurente, probabil streptococice, a refuzat la vârsta de 19 ani tonsilectomia, tratându-se cu 12 lipitori așezate pe gât și cu gargară. După vârsta de 29 de ani, recurenţele s-au exacerbat, iar în mai 1875 amigdalita s-a complicat cu un abces extins, conducând la junghiuri insuportabile și apoi la pierderea auzului urechii stângi. Abcesul a erodat regiunea laterocervicală stângă și s-a deschis, în ziua decesului, leziunea respectivă ridicând suspiciunea unei tentative de suicid, fără probe însă.

     Infecţia streptococică trenantă s-a complicat cu reumatism poliarticular, manifestat prin dureri severe, inflamaţii articulare, imobilitatea membrelor și febră. Deși Laënnec inventase deja stetoscopul, se pare că medicii săi nu l-au utilizat, astfel încât endocardita bacteriană, pericardita sau valvulopatiile au rămas doar suspiciuni retrospective, el descriind inconstant palpitaţii și dispnee încă de la vârsta de 19 ani.

     Se spune că ar fi înotat în apa rece a râului Sena, la Bougival, ceea ce i-ar fi declanșat dureri precordiale severe, decedând probabil prin infarct miocardic la 3 iunie 1875, când avea numai 36 de ani. Tocmai își găsise, după îndelungi lupte, stilul de maturitate și era atât de aproape de succes.

Citește și: Paganini, un geniu chinuit de boli