La 6 mai 2014, la Elite Art Gallery, sculptoriţa Elena Surdu Stănescu şi pictoriţa Ruxandra Papa au fost „invadate“ de un public iubitor de artă, în întâmpinarea
căruia aceste două nume distinse ale artei româneşti contemporane au venit cu
splendorile lor desferecate din piatră, turnate în lumină, culoare şi taină,
grupate într-o expoziţie intitulată Gândul-clipă.
Elena Surdu Stănescu, această Camille
Claudel de România, a prezentat de astă dată numai lucrări în marmură de mici
dimensiuni: portrete – metaforă. Prezentă de-a lungul timpului pe mai toate
continentele, sculptura realizată de Elena Surdu Stănescu se înscrie în
registrul de sus al artei (este de-ajuns să menţionăm doar Medalia de aur obţinută
la Salonul internaţional de pictură şi sculptură, Cannes, Franţa în 2010 şi
2012, respectiv Medalia de merit şi devotament francez obţinută în 2009 şi
2013). Este adevărat că în propria ţară
îi este mai greu unui artist de valoare să acceadă la recunoaşterea oficială
a instituţiilor care chiar prin aceste marcări şi-ar justifica menirea. Dar
timpul are răbdare. Născută în 1942, sculptoriţa deja recunoscută şi omagiată în
străinătate este în plin avânt creator.
Despre
pictura Ruxandrei Papa s-au exprimat în timp – încă din 1981, când a apărut pe
simezele din România, Canada, Europa – critici de artă precum Dan Hăulică,
Vasile Florea, Alexandru Titu, de a căror opinie trebuie să se ţină seama
pentru că argumentele lor sunt susţinute de reflectarea pe care lucrările
artistei o află în ochii privitorului. Cu serioase studii de specializare în
pictură monumentală şi restaurare în ţară şi în California, cu distincţii la
expoziţiile internaţionale de artă (Franţa, Canada), cu zeci de expoziţii
individuale atât în România, cât şi în străinătate, Ruxandra Papa este neîncadrabilă
atât în pictura modernă (deşi foarte modernă!), cât şi în pictura înscrisă în
„ismele“ care s-au tot succedat în secolul trecut.
Dialogul
sculptură/pictură purtat de cele două artiste se înscrie în cel mai nobil gând în care şi clipei îi place să se permanentizeze. Pictura vorbeşte de o ordine
a lumii gândită ca o geometrie diafană dominată de rotund (a se vedea „ceasul“,
ca o invitaţie la memento de fugit
irreparabile tempus, şi mărul – rotundul efemer, precum o inimă rămasă fără
adăpost).