Întâmplarea
a făcut ca începutul anului să aducă, la Bucureşti, repere atractive (cel puţin
în principiu), în special din genul liric, „serialul“ (care a inclus şi Don Carlo de Verdi la sala Radio)
continuând, la Opera Naţională, cu spectacole de weekend, în care, pe lângă
solişti ai teatrului, au evoluat şi doi tenori oaspeţi. Dar, cu siguranţă,
oricum ar fi fost distribuţia, publicul ar fi venit în sală pentru a
(re)asculta lucrări îndrăgite şi destul de rar programate.
De
multă vreme nu mi s-a mai întâmplat să revin la ONB două seri consecutiv, semn
că exista o cotă de interes sau chiar de atractivitate, avalanşa spectatorilor
dovedind din plin că melomanii de orice vârstă „reacţionează“ imediat la
asemenea tentaţii, mai ales dacă se cântă Rigolettosau Tosca. În opera verdiană,
m-am bucurat să o aplaud, după (prea) multă vreme, pe Mihaela Stanciu, o soprană
cu glas frumos, condus cu îngrijire şi profesionalism, conturând personajul
Gilda cu credibilitate şi mai ales cu sinceritate a expresiei; m-am bucurat, de
asemenea, să-l urmăresc pe Cristian Bălăşescu, tenor invitat de la Opera din
Timişoara, etalând şi de această dată o voce calitativă şi sigură, cu intenţii
interpretative reale, din păcate departe de un Duce de Mantua cuceritor, pentru
că aspectul fizic (cu prea multe kilograme) şi costumul (personal) l-au
dezavantajat teribil. Iar dacă, în ce-i priveşte, am avut, cu siguranţă, ce
asculta, la polul opus am suferit (din toate punctele de vedere) la fiecare
intervenţie a bufonului Rigoletto, pentru că baritonul Vasile Chişiu nu este
deloc un interpret, iar glasul său sună dezagreabil, plat şi bătrânesc,
parcurgând partitura parcă din obligaţie; l-am regăsit pe veteranul Pompei Hărăşteanu
în forma sa dintotdeauna (rămânând, la 78 de ani, cel mai bun bas pe care îl
avem…), l-am redescoperit pe tânărul bariton Cătălin Ţoropoc (de la Constanţa),
cu un potenţial deosebit, fie şi în secundarul Marullo, distribuţia „stufoasă“
fiind completată de solişti mai vechi sau mai noi, care au sau nu ce să caute
pe scena ONB. Iar la pupitru, Iurie Florea a „reuşit“ dezechilibre (aproape)
permanente, încăpăţânându-se să nu urmărească solistul în intenţiile sale de
tempo sau expresie, întregul spectacolul suferind de o plictiseală cronică, în
ciuda unor excepţii demne de remarcat.
Seara următoare, cu Tiberiu Soare în fosă, a
convins că orchestra poate să îşi recapete sonoritatea densă, omogenă, de
anvergură, dacă este condusă de un dirijor care doreşte să se impună (deşi
soloul de violoncel a fost, ca şi în ziua precedentă, la fel de dezlânat şi
aproximativ), reprezentaţia cu Tosca având
cursivitate, într-o relaţie orchestră–cor–solişti echilibrată, beneficiind şi
de două glasuri generoase – soprana Sorina Munteanu şi tenorul bulgar Kamen
Chanev –, deosebit de îndrăgiţi la noi pentru materialul vocal aparte, pentru
amploarea cântului şi strălucirea acutului. Din păcate, din nou a lipsit cel
de-al treilea solist „principal“, baritonul Valentin Vasiliu având serioase
probleme de rezistenţă vocală (intensitatea fiind redusă, iar sunetele „scăpate“
destul de frecvente), dar şi de memorie (sau de învăţare), astfel încât, în
actul II, duetul cu Tosca a devenit… terţet, pentru că sufleurul îi striga
replicile… pierdute pe drum. Iar dacă, prin compensaţie, a dorit să adauge, în
„spasmele morţii“, icnete
şi vaiete „originale“, mişcarea scenică în ansamblu
s-a rezumat la atitudini schematice, fără o implicare adecvată momentelor
dramatice. Un debut onest dar departe de rol (Iustinian Zetea în Sacristan), o
apariţie ştearsă (Horia Sandu în Angelotti), un copil muzical dar care, din
culise, nu s-a prea auzit (Victoria Radu în Păstor) şi alţi solişti corecţi au
realizat, totuşi, un spectacol cu voci adevărate, cu o muzică superbă, dar… fără
nerv, fără tensiune şi fără acea încărcătură emoţională (şi emoţionantă)
specific pucciniană. Poate data viitoare… Din păcate, se pare că Tosca nu se mai regăseşte pe afişul ONB
nici în februarie, nici în martie, deşi, precum se vede, face săli arhipline –
după foarte mult timp, am văzut lume stând şi în picioare. De ce nu se doreşte
programarea periodică a unor titluri care atrag publicul şi care pot avea
distribuţii cel puţin onorabile rămâne, evident, o întrebare retorică…
Oricum, se pregăteşte, pentru 17 februarie,
o reluare-premieră a operei Don Giovanni de
Mozart, fiind, de fapt, concepută anul trecut, pe scena ONB, în regia Andei Tăbăcaru-Hogea
şi scenografia minimală creată atunci de Anca Albani (poate acum îmbogăţită),
pentru o producţie studenţească, dar de această dată cu Vlad Conta la pupitru şi
cu solişti ai teatrului. Şi tare mi-e teamă că vom avea multe de comentat
referitor la cei „aleşi“ să devină celebrele personaje… Va fi însă o altă
ocazie pentru a comenta „ceva“ în genul liric…
Anticipând
evenimentul, Tiberiu Soare va avea, la 8 februarie, în foaier, o nouă
„întâlnire interactivă“ cu publicul, pentru a vorbi de această dată despre
„celebrul cuceritor Don Juan“. Şi tot retoric mă întreb dacă (sau cum), într-un
dialog anterior referitor la Rigoletto,
apreciatul dirijor a afirmat, conform citatului din anunţul oficial al ONB, că
„bufonul Ducelui de Mantua, Rigoletto, îşi ajută stăpânul afemeiat să îşi
umilească supuşii prin seducerea soţiilor lor. Bufonul care râde de
nenorocirile celor din jur devine, în cele din urmă, victima uneltirilor
lipsite de scrupule“… 
