Volumul coordonat de prof. dr. Dana Baran, de la UMF „Gr. T. Popa“ Iaşi – TIMP ŞI SEMNIFICAŢIE ÎN ISTORIA MEDICINEI – este o culegere de texte iatroistorice de o incontestabilă valoare. Diversitatea articolelor (care reprezintă comunicări de istoria medicinii susţinute la diverse manifestări ştiinţifice) face însă dificil efortul de a găsi un numitor comun şi de a urmări un fir roşu conceptual care să le lege împreună. Totuşi, pentru a oferi cititorilor noştri o prezentare atrăgătoare, încercăm să identificăm nişte repere. Primul din ele ar fi existenţa unui fronton de preocupări clasice, în condiţiile în care mediul academic din Iaşi este binecunoscut în succesul promovării acestuia. Exemplul care ne cade sub ochi este comunicarea: „Elemente de medicină în opera lui Platon“ (Ovidiu Bălan, Corina Ciupilan, Mihaela Monica Scutariu). Descoperim aici, cu oarecare mirare, idei legate de medicină care constituiau şi atunci, până la un anumit nivel, o componentă nelipsită în cultura generală a oricărui cetăţean instruit. Altă constatare este aceea că şi atunci, în perioada elenă clasică, medicina avea, alături de teologie, cea mai mare deschidere faţă de filosofie. În „legile“ lui Platon, se face distincţia între „medicul slujitor“ şi medicul liber sau adevărat, primul fiind un fel de medicastru. Suntem convinşi şi astăzi de adevărul hipocratic că lectura literaturii medicale şi audierea unor prelegeri legate de acest domeniu nu au transformat pe nimeni în medic, nici în Antichitate, nici în epocile noastre. Întotdeauna a fost necesară iniţierea din partea unui maestru şi practica clinică efectuată sub îndrumarea acestuia. Ideea că nimeni nu poate deveni medic doar prin studiul tratatelor medicale este surprinsă şi de Aristotel în „Etica nicomahică“. În sfârşit, o altă recomandare pe care bunul-simţ al medicinii clasice a făcut-o încă din acea vreme a fost necesitatea ca medicii să vorbească despre arta lor în aşa fel încât să fie înţeleşi de către pacienţi. (…)