A plecat spre stele o stea. A fost ca un trăznet,
ca o lovitură de tun. Toată România a rămas consternată de uluitoarea veste. Televiziunile
au început într-o viteză amețitoare să deruleze înregistrări cu activitatea extraordinară
a octogenarei, demnă de Guiness Book: că a jucat sute de spectacole timp de 16 ani
cu „Preșul“ de Ion Băieșu, și alte sute de spectacole timp de alți doisprezece ani
cu „Pețitoarea” de Thornton Wilder, la Teatrul de Comedie. Că a fost prezentă în
casele tuturor, ani de-a rândul, la toate revelioanele bucurându-ne de prezența
ei.
Ne veseleam întotdeauna când o vedeam, și ne-am
mândrit că a jucat pe o mare scenă la Paris. Nu s-a sfiit să-și arate opțiunile
politice, fiind, spre deosebire de mulți alții, întotdeauna alături de opoziție.
Era frumoasă, veselă, frumoasă coz, isteață, inteligentă, frumoasă, talentată, zveltă
ca o zvârlugă, frumoasă, dulce, acrișoară, elegantă, aducând în casele tuturor veselie
și bună dispoziție.
Și era… frumoasă… și, peste toate, muncitoare.
Doamne, ce mai muncea, ce harnică era! N-avea liniște, dacă nu muncea, dacă nu lucra,
dacă nu juca, dacă nu cânta. Doamne, ce sinceră era când juca! O minunăție de femeie…
Și era și înțeleaptă. Te uitai la ea și te minunai că există. Și, peste toate, era
o doamnă. Putea fi regină, prințesă, domniță. Putea fi o simplă femeie. Putea fi
și o vivandieră care ar fi ținut piept la un escadron de soldați.
Ne-a lăsat trăzniți. Ne-a făcut-o! Doar o vedeam
zilnic pe mai toate canalele, prezentând Catena. Părea că va trăi veșnic. Nu ne
așteptam să ne facă ea așa una. Ca ea nimeni nu era. Ce o să ne facem acum fără
Stela Popescu, o stea care s-a ridicat la stele? Parafrazându-l pe G. Călinescu,
putem scrie că poate vor trece zeci, sute de ani până când pământul românesc va
rodi, va mai da la iveală o stea de dimensiunea și frumusețea Stelei Popescu.
