Când am
primit cartea doctoriţei Doina Cherecheş,
cu un titlu – Iedera – puţin litigios, am deschis-o nedumerit şi oarecum
sceptic. M-am întrebat, ca omul bântuit de prejudecăţi, ce-ar putea să-mi
transmită interesant un medic de provincie printr-un volum atât de impunător.
Senzaţia iniţială de preaplin mi-a dispărut însă pe măsură ce lăsam în urmă
sutele de pagini, acaparat fiind de o surprindere crescândă. În text, fiecare
frază, bine şlefuită, s-a dovedit o cărămidă la locul ei, indispensabilă
restaurării unei lumi pline de frumuseţi, nedumeriri şi spaime, iar fiecare
gest al personajelor era firesc şi sugestiv.
În prima
parte a romanului, eşti impresionat de vorbirea ardelenească rurală, aspră şi
sfătoasă, mustind de tâlcuri. Iedera, eroina principală a romanului, este
prezentată în diferite ipostaze şi etape ale vieţii. În copilărie, aceasta se
mişcă într-o lume fascinantă, plină de ritualuri, dovedindu-se o fiinţă
sensibilă şi precoce. Stilul autoarei este îngrijit, elegant, precis,
amintindu-ne de cel al cunoscutei autoare Ileana Vulpescu. Trecând de adolescenţă,
Iedera îşi temperează exuberanţa, subordonându-se realităţii obsesive – o
suferinţă cardiacă, rezolvabilă doar chirurgical. Această obsesie o maturizează
cu repeziciune, făcând ca totul în jur să fie privit cu alţi ochi. Ascultând un
poem simfonic, ea exclamă: „Oh, era atâta libertate în acordurile acelea!“. Din
când în când, se referă la nişte caiete. Un jurnal? Conţinutul lor pare
neprietenos, aşa că de fiecare dată se grăbeşte să le împingă în uitare. Totuşi,
obsesia acelor caiete îi conturează subconştient ideea de-a scrie o carte.
Senzaţia
pe care ţi-o lasă lectura romanului este aceea că autoarea – medic de familie
în Alexandria – scrie de foarte multă vreme. Dezinvoltura descrierilor,
conturarea personajelor, schimbarea bruscă a planurilor, precizia cu care dezvăluie
trăiri în situaţii-limită trădează un îndelung exerciţiu al scrierii. Aşadar,
autoarea a întârziat nu să scrie, ci doar să publice. Tentaţia cititorului de a
confunda uneori destinul eroinei cu cel al autoarei nu este contrazisă în mod
convingător – comună, oricum, pare a fi vulnerabilitatea în faţa unei lumi
neîndurătoare. Eroina, captivată de frumuseţile lumii, uită să se apere de
agresiunile ivite la tot pasul. Este ca şi când, întâlnind un leopard, eşti mai
atras de frumuseţea lui decât înspăimântat de ferocitatea fiarei.
Viitorul
soţ, bărbatul căruia Iedera i se oferă fără rezerve, o aruncă într-o realitate
hidoasă. Tânărul manierat şi carismatic ajunge până la urmă un slujitor al
Securităţii – ofiţer sub acoperire, arogant, mărginit, alcoolic. Treptat, se
transformă într-un torţionar al familiei: îşi anchetează copiii, îşi urmăreşte
nevasta prin oraş, o umileşte de faţă cu străinii, ba chiar o internează
într-un ospiciu, speriat de comportamentul ei de om liber. Personajul începe să
semene tot mai mult cu celebrul „majur Prişibeev“, eroul unei povestiri de
Cehov – oameni care, speriaţi de diversitate, simt nevoia să bată în cuie
singura variantă pe care o înţeleg. Iedera, născută om liber şi cu preocupări
elevate, îl scoate din minţi. Eliberarea din închisoarea conjugală va veni
târziu. În ultima parte a cărţii, asemeni unui călugăr budist, eroina simte
nevoia unei limpeziri şi-l caută pe pastor, o veche cunoştinţă a părinţilor săi.
Discuţia cu bătrânul – un fel de Zosima, idolul lui Alexei Kamarazov, este lungă
şi binefăcătoare, lucru care o face să se întoarce la destinul ei aproape împăcată.
Începe iarăşi să creadă în ceva esenţial.
Prin romanul
„Iedera“, doctoriţa Doina Cherecheş păşeşte cu dreptul în lumea bună a
literaturii. 
