Textul
s-ar fi putut numi şi „Zâmbetul frumos colorat al ciupercilor otrăvitoare“ şi
se referă la volumul Fârtatul diavolului, autori: Vadas Gyula (sociolog din Pécs,
Ungaria) şi Veress Albert (psihiatru
din Miercurea Ciuc, România), cu subtitlul: „Despre sinuciderile din Ciucul de
Sus…“, care are drept un fel de motto o poezie de József Attila: „Ţara mea“
(1937) – „neamul nostru mândru moare!“. Continuă cu fotografii din satele
studiate sociologic în privinţa suicidului, în centru cu insinuanta „cruce
ridicată în cinstea aniversării milenare“. (…) Sinuciderea, ca fenomen social,
este o mare problemă de sănătate publică. Orice informaţie suplimentară despre
acest fenomen este un aport la cunoaştere. De aceea, este un merit al autorilor
de a fi făcut un studiu sociologic al sinuciderii. Dacă studiul s-ar fi limitat
la ştiinţă, autorii ar fi trebuit felicitaţi, dar când vii cu hărţi din 1910 şi
descrii „Patria Maghiară, îmbrăţişată de Arcul Carpatic“, lucrurile capătă alte
conotaţii. Iar când afirmi că „ultimii 92 de ani, după semnarea Tratatului de
la Trianon, au dus maghiarii într-o situaţie umilitoare“ şi încerci să
insinuezi că secuii se sinucid în proporţii rar întâlnite pe plan mondial din
cauza Trianonului, atunci nu faci ştiinţă, ci te foloseşti de ştiinţă pentru a
promova ofuri iredentiste.
Frecvenţa
crescută a sinuciderilor la fino-ugrici (unguri, finlandezi, estonieni) este
cunoscută şi semnalată încă din secolul XIX. Atunci, de ce ungurii se
sinucideau şi înainte de Trianon la fel de frecvent ca după? Ce fel de Trianon
au avut finlandezii şi estonienii? (…) Ce caută Trianonul într-o asemenea
cercetare? (…) Nu voi semnala toate împănările şi insinuările mascat
iredentiste şi antiromâneşti. Cred că cele câteva sunt sugestive.
Cartea este
tradusă din maghiară, este difuzată şi în maghiară în Ungaria şi România,
adresându-se medicilor, psihologilor, sociologilor şi publicului larg, pe care
îl însămânţează. Este păcat de studiul în sine, care este meritoriu; prin împănarea
lui cu insinuări politice iredentiste, acesta este însă compromis. Orice om de ştiinţă,
orice cercetător şi orice medic are obligaţia de a respinge şi de a condamna
folosirea sub orice formă a ştiinţei în scopuri politice. Ne ajunge ceea ce
ne-a demonstrat în acest sens secolul XX, câtă durere şi tragedie a generat
prostituarea ştiinţei. Le doresc autorilor să-şi poată continua studiul, dar să
renunţe definitiv la folosirea în scopuri politice a psihiatriei.
