Logica și rațiunea mai mult încurcă decât ajută. Cele scrise din
perspectiva unor gânduri prestabilite nu sunt altceva decât eșecuri, „cuvinte
ce din coadă au să sune“ și care dau naștere unor texte mediocre, neroditoare.
Autorul pe care-l prezentăm acum cu a 33-a carte a sa, Tango nocturn, Vasile
Ilucă, este din alt aluat și nu se dă după vorbe de dragul vorbelor și nici pentru a se auzi vorbind sau pentru
a-și face lui chip cioplit din cuvinte.
Am citit pe sărite paragrafe și pagini răzlețe, câteva de la
început, alte câteva de pe la mijloc și, evident, ca orice om grăbit, finalul
cărții. Era ca și cum, înfometat și fără să am răgazul să mă așez la masă, aș
fi dat iama prin oalele cu ciorbă clocotind pe aragaz ori prin friptura ce se
rumenea în cuptor. Cu limba arsă și cu pofta stricată m-am oprit o clipă să mă
întreb ce se-ntâmplă cu mine. Cât de profund m-a atins nebunia lumii așa-zis
moderne, de nu mai am stare să citesc cum se cuvinte o carte... Cu toate că și
eu vin dintr-un univers arhaic, mi-a fost greu să trec de platoșa cuvintelor și
de încărcătura de sentimente și trăiri smulse cu rădăcini cu tot dintr-un
suflet al nostru, comun. Am luat loc în fotoliu și am început lectura. Aveam
lângă mine carnețelul de însemnări și alte ustensile din recuzita cititorului
de altădată. Din când în când mă mai opream să-mi trag răsuflarea și să notez
eventuale gânduri, observații sau cuvinte de-acasă, trezite de hora cuvintelor
din roman.
Ce-ar putea să se așeze mai bine față în față cu arhitectura
riguroasă a cărții? Ce anume ar putea să arate în doar câteva cuvinte esența
ei? Aparent, romanul „Tango nocturn“, a 33-a carte a lui Vasile Ilucă, prezintă
o poveste de dragoste cu final fericit. Fericit, oare? Mi-am amintit brusc de o
scenetă genială. Regret sincer că nu știu autorul ei, român, ca să-l pot cita.
Un reporter merge la un bătrân care trecuse prin urgia războiului. I se dusese
buhul că povestește cât pentru un roman. Și bătrânul începe să-i spună:
„Bubuiau tunurile, trăgeam și noi, trăgeau și ei, nu se mai știa care pe unde e
și cum. Și ploua, și eram toți plini de noroi, și prin tranșee era glod,
amestecat cu sângele celor răniți. Și bubuiau obuzele și ploua cu noroi și
sânge“. Reporterul, care-și pierduse răbdarea în fața acestui monolog, îl oprește
într-un târziu: „Da’ spune-mi, moșule, cum a fost când i-ați bătut pe nemți la
Mărășești și Oituz?“ Bătrânul se oprește și el, năuc, ca și cum atunci l-ar fi
văzut pe omul din fața lui, și-l întreabă: „Nemți erau?“.
Despre fericire să fie vorba în această carte? Începusem deja să
recitesc și intrasem în pielea personajelor, îmbrăcându-mi sufletul în vorbe
de-acasă. Nu mai era povestea de dragoste a Marinei și a lui Mihai, nu mai era
iubirea de-o viață a autorului, transpusă în cuvinte. Trecusem de vămile
vieții, mergând înapoi ca racul, către adolescență și copilărie, retrăind
secvențe ale propriilor iubiri. Mi se părea că văd în fiecare situație descrisă
ursitoare menind personajelor un destin împreună și gândindu-și gesturile, vorbele ca și cum
acestea s-ar fi născut din dorințe profunde, ce aveau să se împlinească peste
zile, luni, ani. O secvență, de pildă, era următoarea: mama fetei, venind să le
aducă de la bucătărie ceva de-ale gurii, înainte să bată sfielnic la ușă, a
atins un obiect care, rostogolindu-se, a făcut zgomot în tinda casei, de ajuns
cât să-i prevină pe cei doi îndrăgostiți și să le ofere timp să se desprindă
din îmbrățișare. Că a fost întâmplător sau nu, era fără importanță. Încăperea,
mama, cele din jur, conlucrau întru împlinirea unui destin. Că avea să vină
războiul, care să-i despartă vremelnic pe cei doi tineri, la fel, nu mai avea
importanță. Ca după tăierea cu bisturiul a unui țesut, cele două părți
despărțite vor sângera, apoi se vor lipi ca și cum n-ar fi fost vreodată acolo
o rană. Dragostea celor doi a trecut de urgia războiului, supraviețuindu-i. Pentru că dincolo de
dragoste se afla satul, și acel sat era încă viu, trăia. Dragostea adevărată
și, prin ea, continuitatea, erau ocrotite de sufletul satului. Nu numai oamenii
supraviețuiesc și își refac apoi sentimentele, dar se refac și satele, se
regenerează chiar și orașul distrus de bombardamente. Căci și orașul era tot
„fiu al Satului“, guvernat de aceleași legi ancestrale.
Un maior și soția lui, care-și pierduseră copilul în același
război, vor oferi ulterior celor doi tineri, personaje principale ale cărții,
nu numai onoarea de a-i cununa, ci și o casă în Iași. Aceeași lege – dragoste
născută din dragoste pentru cei dragi – va asigura continuitatea și renașterea
peste anii de război pustiitor. Însă dincolo de dragoste este sacrificiul. Fără
să o spună explicit, autorul ne lasă a înțelege că și lumea noastră de astăzi,
aflată în pragul dezastrului, se poate regenera. Iar cărțile, literatura
adevărată, pot asigura și asista această regenerare.
Să ne oprim și la copertă. Cine este și despre ce ne povestește ea? Ca să aleagă
această imagine – reproducere după o pictură chiar a lui –, autorul a stat mult
pe gânduri și pre mulți a cercetat, cercetându-se astfel pe sine. Scriitorul
Vasile Ilucă, de mulți neînțeles însă atât de plin de înțelesuri, s-a întâlnit
prin copertă cu pictorul Vasile Ilucă. Și-abia acum, la această a 33-a carte
pricep. Fiecare dintre cărțile lui ne-a adus în fața ochilor câte o pictură
de-a lui. Și rareori le-am văzut cu adevărat. Cărțile – romane, albume și
incursiuni în istorie – sunt un fel de ochi ai cititorului care nu se deschid
decât dacă și numai dacă el, măria sa cititorul, se oprește din bezmetica lui
alergare, așa cum am făcut și eu, și își deschide sieși, întru lectură, cartea.
Lucrarea – pictură în ulei – era și ea aproape. Am fost de
atâtea ori în apartamentul lui Vasile Ilucă și n-am văzut-o. El nu-și scrisese
încă romanul vieții. Și fără ca el să-l scrie, eu, cititorul, n-aveam cum să-mi
nasc de unul singur ochiul. Îl rugasem odată, încă de la prima noastră
întâlnire la Iași, să-mi pozeze. Și-a ales un loc anume, o canapea aproape de
peretele cu tablouri, tezaurul lui. L-am încadrat în așa fel încât să prind și
câteva din picturi și un chenar din celelalte lucrări, care nu mai aveau loc în
întregime în acel decupaj. M-am bucurat când am regăsit acea fotografie pe
ultima copertă a unora din cărțile recente. Le-am citit, am făcut uneori
recenzii. Nu am văzut însă nici așa acel nud, adus acum, după îndelungi
ezitări, pe prima copertă a romanului „Tango nocturn“. Și-acum întreb, fără să
aștept un răspuns. Unde se duce, în noapte, dulcea autorului minune? Poate că e
chiar cartea care, odată scrisă și tipărită, își începe drumul prin lumea celor
care vin.
