Mondializarea este ireversibilă, dar şi imprevizibilă. Unii gânditori au
văzut acest proces ca pe o formă modernă de totalitarism şi, într-o anume măsură,
evenimentele puteau fi compatibile cu o asemenea apreciere. Printre efectele
colaterale neprognozate a fost şi intensa activitate de afirmare a identităţii
etnice într-o lume unde trăiesc „zece mii de culturi şi o singură civilizaţie“,
ca să îl cităm pe acad. Mircea Maliţa. Definirea şi afirmarea identităţii
trimite spre trecut, spre acele începuturi grele de potenţialul viitoarelor
evoluţii, pe care timpul le selectează şi dezvoltă după legi abia întrevăzute,
sau, după spusa Sf. Apostol Pavel, cunoscute ca „în ghicitură“. E mereu mai simţită
o anumită „nostalgie a originilor“, ca şi cum în preaplinul lor găsim, mai ales
în vremuri de criză, resurse pentru a putea îndrepta o cale care s-a dovedit a
fi spre rătăcire. Parafrazând cuvintele lui Pascal, căutăm în trecut ceea ce am
şi găsit în prezent ca promisiune de viitor. Când e vorba de istoria
filosofiei, privirea înapoi descoperă ceea ce, adesea, se află în mintea şi
sufletul celui care scrutează timpul şi, mai mult sau mai puţin subtil, îi
modelează percepţia şi interpretarea. Aşa înţelegem numeroasele lucrări apărute
în ultima vreme, în care sunt avansate păreri dintre cele mai diferite – de la
cele laudative la cele denigratoare. Asemenea lucrări apelează la o retorică ce
poate fi seducătoare dar, depărtându-se de adevăr, nu-şi prea dovedesc
utilitatea decât din perspectiva unor interese conjuncturale uşor de reperat.
Acad. Alexandru Surdu, vicepreşedinte
al Academiei Române, optează pentru slujirea declarată a adevărului şi o face
punând în evidenţă elementele perene, prielnice unor dezvoltări viitoare făcând
din elogiu sau laudă prilej de „îndreptare a inimii“, cum spune David.
Intitulându-şi discursul de recepţie (susţinut în aprilie 1994) Elogiul
filosofiei româneşti, apărut de curând la Ed. Paideea, acad. Al. Surdu
motivează constituirea relativ târzie a filosofiei româneşti de necesitatea
apariţiei anumitor „condiţii social-istorice şi culturale care să permită, pe
de o parte, să ne bucurăm de marile realizări filosofice străine şi, pe de
alta, să venim cu propriile noastre contribuţii la îmbogăţirea tezaurului
filosofic“. Întrebarea întemeietoare este dacă există „un spirit românesc“ sau
„un sentiment românesc al fiinţei“, după C. Noica, sau „o dimensiune românească
a existenţei“, cum încărcat de semnificaţii scria Mircea Vulcănescu. „Dacă da,
apoi trebuie să facem măsurătorile, să numărăm, să cântărim şi să calculăm, la
nevoie, asemănările şi deosebirile de alte edificii ale altor spirite“. Adică e
nevoie de exerciţiul neostoit al spiritului de discernământ, acest al şaselea
simţ, pentru că, dincolo de toate asemănările şi deosebirile detectabile, toţi
trăim în orizontul lui „primum vivere,
deinde filosofare“. În consecinţă, existenţa însăşi acumulează în timp o
„tensiune esenţială“ şi există o vocaţie filosofică a omului mereu în căutarea
unor forme specifice de expresie care, ulterior, sunt ierarhizate după criterii
subiective. Subiective pentru că subiectivitatea este centrul de gravitaţie şi
pentru cele mai înalte idei şi concepţii, după cum ne asigură Blaga şi, putem
constata uşor, „zenitul“ este mereu deasupra fiecăruia. O analiză comprehensivă
a gândirii filosofice ne-ar vindeca de diferitele complexe care ne încearcă „în
vremuri de cumpănă“. Apoi, îngăduit să ne fie gândul că fiecare timp îşi are o
cumpănă a sa şi fiecare loc e pregătit să găzduiască un destin chiar şi unul de
supravieţuire. Oricât ne-am strădui, nu putem fi ca alţii şi, privite atent,
teoriile şi concepţiile filosofice au un timp al lor, după care se duc în
uitare, de unde, la alt ceas al istoriei, sunt scoase ca repere, puncte de
sprijin sau temei pentru noi zidiri.
Despre toate acestea aflăm, într-o doinitoare alcătuire în volumele Izvoare
de filosofie românească (Ed. „Nişte ţărani“) şi, înmănunchind eseurile
apărute în revista „Clipa“, A sufletului românesc cinstire (Ed.
„Renaissance“), în paginile cărora sunt amplificate, diversificate şi nuanţate
idei din discursul de recepţie „Elogiul filosofiei româneşti“. Ca în mai toate
scrierile academicianului Al. Surdu, întâlnim şi în paginile acestor cărţi o
demnitate dârză, atentă la tot ce e prin preajmă ca, netulburând nimic, să fie
prielnică dezvoltării libere a ideilor, dar numai după o temeinică însuşire a
lor, susţinută cu argumente solide şi nu împroşcată cu zornăitoare adjective ce
dau doar măsura puţinătăţii intelectuale şi micimii de suflet ale celor care le
folosesc. Dacă nimic nu e perfect pe lumea asta, ne asigură Micul Prinţ, ne e
de folos să căutăm spre urmare ceea ce ar putea duce spre perfecţiune din locul
în care trăim şi cu posibilităţile pe care timpul le oferă. Aşa fiind, nu ne
miră că autorul caută izvoare de „apă vie“, bună pentru suflet şi minte,
departe, la traco-geţii ocoliţi de cercetările serioase, dar folosiţi în exces
de amatori, apoi la daco-romanii atât de repede însuşindu-şi Evanghelia vestită
de sfinţii apostoli Andrei şi Filip. Dacă destinul nostru a fost, după mulţi
autori, de supravieţuire, atunci adaptabilitatea este un criteriu şi are
inevitabil o limită dincolo de care începe dezintegrarea. Al. Surdu socoteşte
printre izvoarele de filosofie românească şi scrierile teologice şi chiar tradiţii
cum este isihasmul în variantele monahică şi laică. Păşim mai departe pe drumul
devenirii întru fiinţa neamului, ca să-l parafrazăm pe C. Noica, pentru a cunoaşte,
de pildă, neoaristotelismul scolastic de la academiile domneşti. În această
deschidere, se propune spre cercetare „tezaurul filosofic al limbii române“, a
cărui analiză aprofundată ar putea da seama de o înţelepciune specifică a
„cuminţeniei pământului“, adică a măsurii celei trebuincioase pentru toate
câte, cum, unde, când şi până când sunt. Pe măsură se ctitoreşte rostul pentru
care fiecare e dator să dea seama, pentru a se identifica pe sine ca om de
omenie. E drept, gândirea filosofică sistematică a apărut mai târziu şi a ajuns
la deplinătate cu Lucian Blaga şi Constantin Noica, prefigurată şi cu gândirea
lui Mircea Vulcănescu, mort în închisoarea de la Aiud în plină putere
creatoare. Răspunsul la întrebările din început este limpede şi atunci: „Dacă
există un spirit al nostru, un sentiment românesc al fiinţei înscris în codul
nostru genetic şi scris ca atare în cărţile noastre de filosofie, nu este oare
firesc să ni le aducem aminte tocmai acum, când însăşi fiinţa noastră naţională
cade în cumpătul vremii?“.
Cu
„A sufletului românesc cinstire“, Al. Surdu ne oferă o suită de variaţiuni pe
aceeaşi temă a iubirii de înţelepciune, când a dor şi când a jale sau a bucurie
de a fi părtaşi la marea sărbătoare a plenitudinii existenţei. Toate le-am
rândui sub deviza şaguniştilor de care liceanul de odinioară e mândru ca de o
înnobilitoare tradiţie: „Litteris et
virtuti“. Este o tradiţie de nobilă spiţă culturală, cu atât mai mult cu
cât din acest liceu au plecat mulţi academicieni, iar ocrotitorul Andrei Şaguna
este trecut de Biserica noastră în rândul sfinţilor. Începem acest drum al
cinstirii spre îndreptarea celor care o aduc înaintaşilor cu prima şcoală
românească găzduită de pridvorul Bisericii, aici aceea de la „Sf. Nicolae“ din
Braşov. O luăm în pasul aducerilor aminte luând „Codicile de la Ieud“ şi, tot aşa,
ajungem la Dimitrie Cantemir cu logica sa, la Asociaţiunea Transilvană pentru
Literatura Română şi Cultura Poporului Român sau Petru Andrei şi concepţia lui
despre fericire. Poposim un timp în obişnuitul cel de toate zilele, cu poveştile,
bucuriile şi păcatele lui, cu iubirile toarse în duhul sărbătorii alinătoare ca
o seară de vară. Da, nu suntem nici mai buni şi nici mai răi decât alte
neamuri, suntem aşa cum ni-i firea şi cum ne-am făcut drumul, fără să uităm că
viaţa ne este dată spre a sfinţi pământul, cel din care suntem făcuţi şi căruia
Domnul i-a dat Duh sfânt, şi cel pe care trăim, lucrându-ne omenia. Sufletul
nostru poate fi trezit oricând „la nemurire, prin vorbe frumoase, prin epode,
prin meditaţii, prin rugăciune“. Poate mai mult şi în taină, căci cine poate
numi rugătorii neştiuţi de nimeni, dar ascultaţi de Dumnezeu? Ne rămâne ca, pe
urmele lui Blaga, să ne bucurăm de toate câte sunt „între lipsă şi prisos“, să
ascultăm cu pioşenie murmurul doinit al celor care au trudit şi gândit odinioară,
ca să ne fie îngăduit să sperăm că mâine urmaşii îşi vor aminti de noi cu o
cuviincioasă mândrie şi recunoştinţă.