În
semn de omagiu adus fondatorului Institutului de Seruri şi Vaccinuri (cum se
numea în 1921), cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la naşterea sa, un grup de
elevi (la distanţă) ai maestrului, sub coordonarea prof. dr. Constantin Ciufecu şi prof. dr. Marian Neguţ, au editat volumul Profesorul Cantacuzino –
Personalitate de excepţie în conştiinţa poporului român, dedicat vieţii
şi operei celui considerat părintele Şcolii româneşti de microbiologie şi al
sistemului sanitar modern din ţara noastră. Este o carte-document, în care
autorii încearcă să pună la un loc coordonatele fenomenului „Cantacuzino“,
„spre ştiinţa celor care vor să vină“. Acest fenomen, după cum spune autoarea
primului capitol al lucrării, conf. dr. Irina Codiţă, „nu poate fi explicat
nici numai prin nobleţea princiară a ascendenţei ereditare, nici numai prin
datele personale excepţionale, nici prin ceea ce am putea desemna «împrejurări şi
stringenţe socio-sanitare» ale epocii în care a descins în lume profesorul Ion
Cantacuzino“. Personalitatea Profesorului era rezultatul unui amestec de
„energie pozitivă, generozitate, dragoste de viaţă şi de frumos, respect pentru
colegii din toate generaţiile, dar cu deosebire pentru cei tineri, spirit
deschis, umanist, dar în acelaşi timp de o rigoare proverbială“. Citând o
monografie a lui Petre Tăutu, autoarea acestui prim capitol încearcă să creeze
imaginea momentului venirii pe lume a unui băiat în casa din Bucureşti a
Cantacuzinilor. Menţionează însă şi faptul că un tânăr istoric de atunci,
Narcis Dorin Ion, spune în teza sa de doctorat că Ion Cantacuzino s-ar fi născut
la conacul de la Călineşti, moştenire a mamei sale de la tatăl acesteia,
Nicolae Mavros. Ion era singurul băiat al familiei Cantacuzino, după patru
fete, urmat fiind de alte trei surori. Viitorul profesor Ion Cantacuzino a
beneficiat de o educaţie aleasă: încă de la vârsta de opt ani a avut
privilegiul de a studia acasă cu profesori renumiţi ai vremii – profesorul
Opitz din Berlin, preotul Papadiamantopol, elveţianul Rolland etc., mai scrie
Irina Codiţă.
Studiile liceale şi universitare le-a urmat la „instituţii franceze de
înaltă reputaţie internaţională“, explică profesorul Marian Neguţ, în cel de-al
doilea capitol. Personalităţi precum Romain Rolland, André Suarès, Bernard
Bouvier, fraţii Delacroix şi alţii „l-au influenţat decisiv în ceea ce avea să
etaleze mai târziu ca om de cultură şi opinie socială“. Deşi ar fi putut avea o
carieră de excepţie ca medic practician, Ion Cantacuzino a ales să fie om de ştiinţă
– cercetător la Institutul Pasteur, unde a lucrat aproape zece ani. Din 1889,
până la sfârşitul vieţii sale, a fost ataşat unor cercetări ştiinţifice la
Institutul de Biologie Marină de la Roscoff, unde două-trei luni pe an studia
imunitatea umorală la nevertebrate. Sunt cercetări care au adus contribuţii
esenţiale în elucidarea mecanismelor imunităţii umorale, iar „intervenţia
macrofagelor în anticorpogeneză a reprezentat una din genialele intuiţii ale
profesorului Cantacuzino“, explică prof. dr. Marian Neguţ, care îl consideră un
adevărat „pasteurian“ încă de la începuturile preocupărilor sale ştiinţifice.
El spune că Profesorul a dobândit acest spirit pasteurian prin practica de
asistent în laboratoarele de imunologie ale lui Mecinikov, care l-a adoptat fără
rezerve, girându-i încrederea în capacităţile sale de cercetător prin teza de
doctorat „Recherches sur le mode de
destruction du vibrion cholérique dans l’organisme. Contribution à l’étude du
problème de l’immunité“, publicată la editura Steinheil din Paris, în 1894.
Întors
în ţară în 1901, Profesorul – „om de laborator“, cum modest se autoaprecia –
s-a afirmat ca un pasteurian consecvent, demonstrând puterea profilactică a
vaccinurilor şi a vaccinării; în 1913, în timpul Războiului balcanic, aplica
una din cele mai îndrăzneţe metode de vaccinare în focar, în cadrul campaniei
antiepidemice de holeră la armata română. Campania a fost apreciată de colegii
de la Institutul Pasteur – Brezredka a numit-o „marea experienţă românească“.
După Primul Război Mondial, Profesorul şi-a etalat măiestria şi în alte
campanii de vaccinare, împotriva tifosului exantematic, febrei tifoide şi, în
special, prin „cel mai spectaculos program antituberculoză angajat vreodată în
România“. Aici, profesorul Neguţ chiar face o remarcă, evocând gestul lui Ion
Cantacuzino, care, înainte de a se stinge, şi-a exprimat dorinţa ca funeraliile
să fie simple, iar banii destinaţi fastului să fie donaţi fondurilor Societăţii
de Combatere a Tuberculozei.
Şi,
cum lucrurile nu se opresc aici, profesorul Neguţ îşi continuă pledoaria,
amintind etapă cu etapă cum, în 1910, prin aplicarea Legii sănătăţii, al cărei
autor a fost, Profesorul a reglementat sistemul sanitar după modelul francez, a
înfiinţat şase laboratoare antiepidemice de diagnostic regionale, culminând cu
opera sa fundamentală, crearea Institutului de Seruri şi Vaccinuri, astăzi
Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Microbiologie şi Imunologie
care îi poartă numele.
Profesorii Dumitru Buiuc şi Carmen Pânzaru
evocă, în capitolul următor, legăturile de suflet ale lui Ion Cantacuzino cu Iaşiul.
Sunt amintite aici: Casa „Corneliu Codrescu“, unde acesta îşi instalase
laboratorul de morfologie animală, Biserica „Sf. Dumitru“, unde s-a căsătorit
cu Elena Balş, Spitalul Izolarea, pe aleile căruia Profesorul umbla înconjurat
de elevii pe care îi vizita şi altele. Autorii redau cele mai importante repere
din activitatea medicală, ştiinţifică, universitară, dar şi administrativă a
profesorului Cantacuzino.
Prof. dr. Constantin Ciufecu, pornind de la
ideea continuităţii şi a respectului pentru moştenirea lăsată de Ion
Cantacuzino, arată cum trebuie înţeleasă epidemiologia şi cercetarea
epidemiologică la început de nou secol, ce reprezintă conceptul de globalizare
a sănătăţii publice, ce înseamnă supravegherea etică în sănătatea publică, cum şi
de ce se face supravegherea bolilor infecţioase etc. Semnatarul acestui capitol
prezintă şi câteva lecţii ce nu trebuie uitate, dar şi o serie de argumente
pentru supravegherea epidemiologică a bolilor cu transmitere vectorială. El
afirmă că „devine din ce în ce mai evidentă nevoia de a se investi în
parteneriate transnaţionale, în interes nu numai global, ci şi al fiecărei ţări“.
Trebuie să existe o convergenţă a interesului propriu cu altruismul. Citând un
editorial publicat în 2006 în „Viaţa medicală“, unde autorul (dr. Viorel
Alexandrescu) expunea informaţii la zi privind vaccinarea împotriva gripei,
profesorul Ciufecu subliniază rolul mass-media în informarea legală, corectă şi
explicită, dar şi riscul de a dezinforma (dă şi un exemplu în acest sens),
chiar şi involuntar, fapt ce poate semăna panică în societate şi în rândul
decidenţilor politici.
Despre etapele producerii de vaccinuri în
Institutul Cantacuzino, despre necesitatea vaccinurilor şi a vaccinărilor, dar şi
despre atacurile la adresa acestora scrie dr. Viorel Alexandrescu în capitolul
următor, prezentând şi lista vaccinurilor produse de institut de-a lungul
timpului.
Alte
capitole, asupra cărora nu mai insistăm, dar invităm cititorul la lectură,
pentru că va descoperi şi alte aspecte ale personalităţii Profesorului, se
referă la: Cantacuzino, fondator de şcoală (autor: dr. Anca Michaela Israil),
unde îi aflăm pe câţiva dintre colaboratorii lui Ion Cantacuzino, „care au dus
mai departe tradiţia Şcolii Cantacuziniste, devenind ei înşişi mari figuri ale
medicinii româneşti“; Cantacuzino, omul
de cultură (dr. Constantin Bogdan) – rădăcinile
familiale ale vocaţiei pentru cultură ale savantului, iniţiator şi fondator de
instituţii culturale, pasiunea pentru muzică, literatură şi arte plastice etc.;
Ion Cantacuzino şi reperele culturii instituţionale medicale (conf. dr. Octavian
Buda şi prof. asoc. Adrian Majuru); Iarna 1933–1934 la Bucureşti (ing. dr. Ion
Mihai Cantacuzino); Institutul Cantacuzino, opera monumentală a Profesorului
(biol. dr. Maria Damian şi dr. Alexandra Maria Năşcuţiu). Cartea se încheie cu
un text scris de profesorul Andrei Aubert-Combiescu în 2001 şi oferit spre
publicare de soţia acestuia, în care autorul îl prezintă pe Ion Cantacuzino ca
fiind „una din cele mai puternice şi complexe personalităţi pe care le-a avut
România în prima treime a secolului XX“. Şi tot dr. Mariana Combiescu oferă o
bogată colecţie de fotografii care l-au imortalizat pe Ion Cantacuzino în
diverse momente ale vieţii sale. 
