Romanul Testamentul Mariei
(Polirom, 2014, traducere din engleză de Irina Bojin) restituie o mărturie,
evident apocrifă, a ceea ce au fost relaţiile dintre Fecioara născătoare de
Dumnezeu şi Fiul Omului din perspectiva lui Colm Tóibín (n. 1955), unul dintre
cei mai importanţi scriitori irlandezi ai momentului. Autorul urmăreşte relaţia
dintre cei doi în copilăria lui Isus, apoi în zilele când devenise un predicator
al iubirii creştine şi se adresa mulţimilor, şi apoi în cele dramatice, ale
condamnării şi răstignirii. Mama însăşi este cea care îşi aminteşte, în lunile
din urmă ale vieţii sale, întâmpările prin care a trecut şi impresiile despre
rudele şi persoanele cu care a avut de-a face, ambianţele şi cutumele vremii,
narându-şi pe cel mai firesc ton aventurosul ei drum spre destinaţia finală, călăuzită
şi protejată de ucenicul îndrăgit de Iisus, căruia însuşi Mântuitorul i-o
încredinţase prin celebrele vorbe: „Fiule, iată mama ta“.
Împreună cu verişoara
ei, Miriam, o vedem ajungând la casa lui Lazăr şi a surorilor lui, Marta şi
Maria. Băiatul e de ceva vreme bolnav, drept care predicatorul slăvit de mulţimi
este implorat să vină să-l vindece; acesta va sosi doar după moartea lui Lazăr,
tânărul înzestrat cu toate darurile. Aşa cum se ştie, predicatorul, nimeni
altul decât Isus, îl va readuce la viaţă; mama lui asistă împietrită şi înspăimântată
la „miracol“, deşi, asemenea unei eroine postmoderne a eutanasiei, crede că
„morţii trebuie lăsaţi în pace, să le tihnească noul dar sau eliberarea de
suferinţă“. Unul dintre laitmotivele acestei scrieri rămâne durerea Mamei, a
Mariei, care-şi dă seama de distanţa ce o desparte de fiul său, întrevăzută în
mai multe rânduri – de pildă, şi cu acest prilej, când Mântuitorul pare să n-o
fi recunoscut sau să nu-i fi agreat prezenţa.
Vor merge cu toţii
apoi la Cana Galileii pentru a lua parte la o nuntă: relatarea pe care o face
protagonista romanului lui Tóibín e cu totul deosebită de cea evanghelică.
Maria, aşezată alături de fiul său, încearcă zadarnic să-l convingă să se
ascundă pentru a scăpa de iscoadele şi delatorii romani şi evrei trimişi pe
urmele sale, care, în cele din urmă, îşi vor îndeplini misiunea. La Cana, Mama şi
Fiul par despărţiţi de un zid de netrecut: Isus, nicicând chemat pe parcursul
romanului cu acest nume, e împresurat de un fel de aură ce-l face inabordabil.
Talentul de
portretistă al Mariei (a se citi Tóibín) este incontestabil: „Fiul meu purta veşminte
alese şi se mişca de parcă îi aparţineau de drept. Tunica era făcută dintr-o ţesătură
cum nu mai văzusem până atunci, iar culoarea, un albastru ce bătea în purpuriu,
n-o mai văzusem vreodată la o fiinţă omenească. Pe lângă asta, părea mai înalt
decât îl ştiam, însă era doar o părere din pricina felului cum se purtau cu el
cei din preajma lui, cei care-l urmau şi cu care venise, între care nici unul
nu era îmbrăcat ca el şi nici n-avea o strălucire ca a lui“. Chiar dacă Maria
este repezită de Iisus („– Femeie, ce am eu cu tine?“), ea nu poate să nu
observe că, spre deosebire de Lazăr, adus şi el la nuntă, care avea o aură de
moarte, Fiul ei răspândea lumină, viaţă şi adevăr. Dar tonalitatea generică a
naraţiunii, imprimată de naraţiunea protagonistei, este cel mai adesea „laică“,
oricum, departe de clişeele creştine despre Fecioara Maria, cea aleasă de
Dumnezeu spre a da naştere Fiului Său. Tóibín conferă Mariei o personalitate
puternică, cât se poate de umană, ceea ce o face să recunoască, de pildă, că
nu-i plăcuseră nicicând nunţile (punctul de pornire este cea din Cana), căsătoriile,
râsetele deocheate, bârfele, risipa de mâncare şi de băutură, mirele şi
mireasa, pe care-i consideră un soi de victime sacrificate pe altarul banului,
al poziţiei sociale, al moştenirilor, aleşi şi împreunaţi pentru lucruri
complet străine voinţei lor.
Maria, simţind că
Fiul nu-i mai aparţine, caută să-şi amintească episoade din intimitatea vieţii
de familie, pe când copilul trăia în preajma ei şi a tatălui în casa din Nazaret.
Nu poate să nu se întrebe ce l-o fi apucat pe acesta să părăsească cei patru
pereţi domestici, chiar dacă încă de când avea 11–12 ani era puţin ciudat şi
avea un limbaj adesea enigmatic. Nici ucenicii lui Iisus nu-i inspirau
încredere, încondeindu-i pe toţi în zodia anormalităţii. De un portret deloc măgulitor
are parte şi Ioan Botezătorul: „un fel de cerşetor cu mintea dusă…“.
Toate acestea par a
fi povestite spre propria consolare, spre a face faţă singurătăţii şi
nefericirii în care fusese relegată. Paginile în care Maria revede condamnarea,
agonia şi moartea Fiului sunt de o forţă şi de o duritate asemănătoare deznădejdii
ce-o încearcă, confruntată cu abisul pe care-l simte între ea şi Isus. Doar o
privire îi uneşte o clipă pe mamă şi pe fiul cu fruntea însângerată de coroana
de spini, după care Maria va fi constrânsă să se îndepărteze de Golgota
supliciului pentru că (versiunea Tóibín!) risca să fie prinsă împreună cu Maria
Magdalena, ce-o urmase până la poalele Crucii.
Autorul irlandez
propune unele retuşuri atât în privinţa figurii Fecioarei, aşa cum a fost
transmisă de două milenii, cât şi a figurii christice, în viziunea Mamei, care
devine mai curând Fiul Omului decât Fiul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, este
vorba de istoria văzută cu ochii unei femei simple, ce ar fi vrut, ca orice mamă,
să îmbătrânească sub ochii şi oblăduirea fiului său, chiar dacă parte a unui
eveniment excepţional şi peste puterea ei de înţelegere.
Prigonită după
uciderea lui Isus, Maria trăise fazele trădării, capturării, răstignirii
Fiului, cu lucida răceală a unui reporter de informaţii seci. În acele clipe ce
ar fi doborât orice mamă, Maria este interesată de lucruri cu totul stranii,
cvasitehnice, ca şi cum n-ar fi fost vorba de Fiul său: cât timp durează o răstignire,
în cât timp ar fi expirat cel de pe cruce, când va avea loc execuţia etc. ceea
ce încalcă legile verosimilului naturii umane, Tóibín căzând în greşeala sau
naivitatea de a neglija resorturile psihice care se declanşează în inima oricărei
mame. Este o falsă problemă să invocăm faptul că romancierul irlandez n-a reuşit
să se transpună în rolul mamei; nu este vorba de o chestiune de maternitate sau
de feminitate. Este o chestiune de inimă. Jacopone da Todi (1236–1306) nu era
mamă, dar era fără îndoială bărbat. A scris „Pianto della Madonna“, „Donna de
Paradiso“ sau „Stabat Mater“, explorând empatic inima lăcrimând de omenie a
Mariei la poalele Crucii. Prin ea, a dat glas durerii tuturor mamelor din lume.
Tot astfel a făcut Dante prin rugăciunea Sf. Bernard în ultimul cânt din
„Paradisul“ Divinei. Ca să nu mai vorbim de sutele de mii de picturi, fresce,
sculpturi care de veacuri portretizează momentele dramatice ale răstignirii sau
ale înmormântării. În romanul lui Tóibín însă, din păcate, Maria nu dă semne de
durere maternă şi nici de umanitate în zilele condamnării şi răstignirii. Ea
are tăria să se „controleze“, să evalueze situaţia. Se complace în poziţia de
martor–descriptor care se gândeşte cum să se salveze pe sine, cum să scape mai
repede din mâna persecutorilor. Abia înainte de moarte are revelaţia onirică a
ceea ce totuşi trăise la persoana întâi, a celor mai sfâşietoare clipe din viaţa
ei: răstignirea fiului său, despre care călăuza sa, evanghelistul Ioan, îi
spune că era Fiul lui Dumnezeu menit să schimbe lumea din temelii şi să răscumpere
prin patimile sale păcatele oamenilor. Mariei nu-i prea vine să creadă, tot ce
se petrecuse îi depăşeşte nivelul de înţelegere şi rememorare, totul pentru ea
fiind sub semnul unei nebuloase, al unui mit, al unei derealizări a imaginilor
între vis şi trezie.
Să-i lăsăm însă pe
experţii în Sfintele Scripturi şi mariologie să se pronunţe asupra acestei
foarte personale (eufemism!) reconstrucţii oferite de multipremiatul romancier
irlandez. Şi să încheiem cu versurile lui Dante:
„Fecioară mamă, a
fiului tău fiică,/smerită şi decât orice altă făptură mai presus,/din timp fără
de timp menită să fii sfânt reazem izbăvirii,/eşti cea ce ai înnobilat stirpea
umană/încât al tău părinte/nu s-a împotrivit din tine să se nască/În al tău
pântec s-a reaprins iubirea/ cu calda-i rază în eterna pace/astfel a încolţit
această floare./Aici ne eşti făclie-n crugul cerului/de milostenie; iar jos, în
rândul muritorilor,/eşti de nădejde nesecat izvor./Femeie, atât de maiestuoasă şi
de graţie plină,/încât cel ce iertarea vrea şi nu vine la tine,/ dorinţa lui
e-un zbor fără de aripi./A ta-ndurare nu vine doar în ajutorul/celuia ce
cere/ci-adesea/vine de la sine-nainte de a fi cerută./În tine caritatea, în
tine pietatea,/în tine strălucirea, în tine îşi dau mâna/tot ceea ce-i făpturii
bunătatea!(…)“ – (Paradiso, XXXIII, 1–27).
