Întâlnirea mea cu romanul Robinetul de Ioan
Mugurel Sasu a fost una curioasă. Tema îmi este familiară și citind cartea,
m-au încercat și mă încearcă încă trăiri contradictorii și întrebări – una mai
grea decât cealaltă. Este ca un vis, pe alocuri coșmar, în care te recunoști și
apoi te eliberezi. Am scris totul dintr-o suflare și abia apoi am văzut
„pădurea de dincolo de copaci”. Pornisem de la ideea de a scrie o cronică
despre un roman și, aproape fără să bag de seamă, fiind prins în atmosfera
cărții, oglindindu-mă sau dialogând cu personaje, acțiuni, trăiri și locuri, am
ajuns la ceva mai mult. Abia după ce am pus punct cronicii am văzut
similitudinile între demersul propriu, jurnalistic în esență, și demersul unui
psihoterapeut.
Undeva, într-un oraș de câmpie, în plină epocă a „edificării
societății socialiste multilateral dezvoltate” și a limbajului de lemn – deși
mulți dintre noi nici nu știam că există un limbaj de lemn –, unul dintre
tovarășii din conducerea locală se trezește bântuit de o idee: Orașul, nefiind
situat în pantă, ar avea nevoie de o rețea subterană de țevi de colectare și
scurgere, care să asigure eliminarea rapidă a surplusului de apă dacă la o
adică se-ntâmplă vreo rupere de nori. Așa o idee, odată apărută în mintea
omului, s-a cerut a fi trecută între propuneri la vreo ședință de partid. Iar
propunerile, mereu binevenite, deveneau sarcini, și sarcinile, odată menționate
în procesele-verbale, erau neapărat puse în practică. Și realizarea lor era
verificată de tovarășii „de mai sus” – care așa își arătau activitatea și își
justificau salariile primite. Astfel, ideea rețelei subterane de țevi de
colectare a ajuns a fi concretizată, și-abia de aici încolo începe povestea
romanului.
S-ar spune că odată ce rețeaua de țevi, deși inutilă, a fost
realizată, într-un timp scurt mulți ar fi avut – teoretic cel puțin – ceva de
făcut. Însă unui om mai tânăr, care nu a trăit în epoca de aur, îi este greu să
realizeze cât chin era să dai unor oameni ceva de făcut.
Punctul de plecare – genială găselniță –, a fost instalarea unui
robinet (de unde și titlul romanului), vital pentru ca întreaga țevăraie să fie
funcțională și să asigure îndeplinirea tuturor obiectivelor prevăzute în
proiect. Acesta ar fi fost util și în cazul unor inundații (puțin probabile în
zonă) și în cazul unor lungi perioade cu un nivel scăzut al precipitațiilor,
când apa colectată putea fi folosită la irigații, de exemplu.
Robinetul în cauză este „cuiul lui Pepelea”, care susține toată
construcția instituțională ce avea să urmeze. Astfel, robinetul avea nevoie de
o construcție care să-l protejeze. Construcția, odată făcută, avea nevoie de un
paznic, iar robinetul, paznicul și construcția aveau nevoie de un șef. Șeful
avea la rândul său nevoie de o secretară și toți trei – paznicul, șeful și
secretara –, aveau nevoie de salarii și de un spațiu de locuit. De asemenea –
argumentează autorul – era nevoie de un spațiu pentru ședințe și analize, de
instructaje, de tovarăși de la partid care să urmărescă îndeplinirea sarcinilor
trasate. Pe urmă, tronsoanele de țevi aveau și ele nevoie de supraveghetori și
echipe de intervenție, iar toți acești oameni aveau nevoie de conducere. Și cum
partidul avea grijă și de condițiile de viață ale oamenilor muncii, s-a ajuns
la ideea unor cămine de nefamiliști și a unor locuințe pentru cei căsătoriți.
Aceste construcții aveau la rândul lor nevoie de administratori și de eventuale
camere de protocol pentru tovarășii activiști care se deplasau pe teren cu
sarcini anume. Mai era nevoie de câteva tovarășe de nădejde, prezente și
proaspete la orice oră, care să-i însoțească pe aceștia și să aibă grijă să nu
le lipsească nimic.
Pe temelia inutilelor țevi de sub oraș, care să poată evacua
apele unor posibile ploi, și pornind de la acel robinet primordial, s-a ridicat
o adevărată suprastructură arborescentă. Este momentul în care prozatorul,
mereu în umbră și mereu prezent, cu întreaga lui experiență de viață, își
dezvăluie adevăratele abilități în arta narativă. Povestea curge, iar structura arborescentă crește, deși nu produce alte
roade în afară de procese verbale, inițiative și propuneri. Acestea sunt
traduse în practică de o armată de imbecili, obișnuiți să asculte și să execute
sarcinile trasate „de sus”. Practic, ei își urmăresc doar interesele, multe la
nivel bazal, animalic. Ni se prezintă o școală a muncii fără rost pentru
activiștii de la partid, care, la drept vorbind nu prea știau ce înseamnă
muncă, dar știau ce anume să facă „pe teren” ca să le fie bine. Și cei de jos,
din conducerea locală, aveau grijă să le fie bine dacă tovarășii plecau
mulțumiți și viața lor curgea în liniște până la viitoarele controale.
Eu, unul, nu cred să fi citit pe undeva o parabolă mai
consistentă pentru ce anume a fost și a însemnat comunismul, obiceiuri
strămutate acum cu cățel și purcel în culisele lumii politice, după chipul și
asemănarea lumii politice din cealaltă epocă. Doar că, în toată această bizarerie,
printre activiști și alte categorii instituționale șlefuite cu peria de sârmă,
mai rămăseseră și oameni marginalizați de granguri sau automarginalizați de
propria lor prostie.
Și-aici intervine iarăși măiestria prozatorului, care întinde
mrejele unor povești de dragoste. Un alt „robinet” și un alt arbore, ce crește
în plină prostie comunistă și în grohotișul limbajului de lemn cum cresc firele
de iarbă și florile prin crăpăturile din asfalt. Oameni adevărați descoperind
dragostea, unii prea târziu descoperindu-se. Focuri endogene, migrând
imprevizibil printre fosile comuniste, eșuate în proiecte avortate, ce dau
romanului un dramatism aparte, prinzându-te încă de la prima pagină. Câteva
proze scurte – capitole distincte spre final, surse laterale de lumină –, așază
întregul volum în alte perspective, adaugă alte dimensiuni acelorași drame.
Am intrat ușor în această poveste, dar am ajuns pe parcurs să nu
mai văd esența din cauza excrementelor comuniste depozitate în mine însumi.
Apoi, întrezărindu-mă în povești de dragoste – răni nevindecate încă –, nu mai
găsesc ieșirea. Și mi se face dintr-o dată dor de o atingere, un zâmbet, sau de
fiorii primului sărut, de foșnetul unei rochii ce alunecă de pe trup de femeie.
Mă-ntorc către fereastra încă deschisă și caut până mi se împăienjenesc
privirile „în lungul drumului pe care nu mai vine nimeni”. Alt robinet,
dezafectat acum, inevitabilul unor cicluri care odată și-odată se închid și
ele. Curioase legături: închiderea sau „ruginirea” unuia dintre ele are drept
consecință închiderea următorului robinet. Închid fereastra, închid lumina și
bâjbâind pe întuneric, dau la o parte cearșafurile jilave, punându-mi capul pe
perna de-acasă. Adorm cu greu și mă trezesc printre falii de somn, visând la un
alt Andrei Tarkovski sau Andrzej Wajda, care să toarne un film după acest
roman.
