Trăim înconjuraţi de oameni, oriunde întoarcem
privirea sunt semeni de-ai noştri. De multe ori credem că îi cunoaştem doar
pentru că îi vedem în fiecare zi. Ne imaginăm că nu suntem singuri, că avem o
bună comunicare cu ei. Şi totuşi, vine o zi în care aflăm că oamenii aceştia,
pe care consideram că îi ştim, au o poveste interesantă de spus, că în spatele
lor stă o întreagă istorie, care merită să fie împărtăşită şi transmisă şi
altora, la care avem de reflectat şi din care putem învăţa. Ne dăm astfel seama
de incapacitatea de care dăm dovadă, uneori, de a privi dincolo de suprafaţă,
de aparenţe, pentru a-i descoperi pe adevăraţii oameni din preajma noastră.
O asemenea poveste este şi cea pe care
Centrul Ceh şi Ambasada Cehiei la Bucureşti împreună cu Uniunea Democrată a
Slovacilor şi Cehilor din România au dorit să ne-o împărtăşească într-un sfârşit
de săptămână din miez de Florar, cu iz de vară timpurie. Rădăcinile istorisirii
vin de demult, din prima jumătate a secolului XIX, când a avut loc un val de
colonizare a Banatului, aflat sub stăpânirea habsburgică în acea perioadă, din
nevoia de a popula şi a proteja o zonă mai puţin controlată a Imperiului. Din
cele zece aşezări întemeiate între 1823 şi 1856, şase continuă să
existe şi astăzi
în zona clisurii Dunării, locuite aproape majoritar de cehi, păstrând în mod cu
totul surprinzător tradiţiile şi limba cu care înaintaşii lor s-au aşezat pe
meleagurile noastre. Gârnic, Sfânta Elena, Bigăr, Ravensca şi Ţumiţa (în Caraş-Severin)
şi Eibenthal (în Mehedinţi) sunt satele ceheşti care nu şi-au pierdut identitatea
în ciuda războaielor, a schimbărilor de regim şi a migraţiei inverse cu care se
confruntă în prezent. Îşi văd de viaţa lor cu hotărâre, dar şi cu multă discreţie,
şi de aceea existenţa lor este mai cunoscută la Praga decât la Bucureşti, iar
turismul, în creştere în ultimii ani, este datorat vizitatorilor cehi şi
investiţiilor pe care statul ceh le-a făcut pentru sprijinul acestor comunităţi,
atât economic, cât şi cultural şi educaţional.
În spiritul acestei susţineri, E.S. Jirí
Sitler, ambasadorul Cehiei la Bucureşti, şi-a dorit să îi cheme pe cehii din
Banat la Bucureşti, ca să ne aducă în atenţie povestea lor, să ne facă să îi
cunoaştem şi să le descoperim tradiţiile şi viaţa. Seria de evenimente a
început în seara de vineri, la sediul Centrului Ceh, cu reprezentanţii minorităţii
cehe de la noi, precum şi cu câţiva membri ai comisiei permanente pentru
compatrioţi din Senatul Republicii Cehe, reprezentanţi ai Ministerului Culturii
din România şi ai Departamentului pentru relaţii interetnice al Guvernului
României, prin proiecţia a două filme documentare dedicate zonei şi oamenilor
la care ne referim. Primul, datând din anii ’80 (Piemule al regizoarei Jana Sevcíková), a fost ca o incursiune în
cartea de istorie recentă, dar şi în cea de etnografie, prezentând modul de
trai, obiceiurile, bucuriile, dar şi greutăţile unei comunităţi izolate, pentru
care venirea iernii însemna automat ruperea oricărei legături cu restul lumii.
Am văzut totodată şi dorinţa unora dintre săteni de a-şi părăsi căminele, fie
pentru a merge la oraş, unde posibilităţile de câştigare a existenţei erau mai
multe, dar şi mai uşoare, tendinţă răspândită mai ales între cei tineri, dar şi
cea de a ajunge în Boemia, în locurile abandonate odinioară de înaintaşi. Ceea
ce în plină „epocă de aur“ era doar un vis imposibil de îndeplinit a devenit o
realitate după căderea regimului comunist, când statul ceh a încurajat
repatrierile. Vedem, în documentarul din 2012, Vântul 
care a prădat pământul al regizorului Ivo Bystrican, că au
mai rămas puţini tineri în aceste sate, majoritatea fiind plecaţi în Cehia,
revenind însă în fiecare an în România, în momentele marilor sărbători
religioase. Problemele localnicilor s-au schimbat la rândul lor odată cu
trecerea timpului, tehnologiile moderne devenind o bătaie de cap ce tulbură (la
propriu) liniştea care reprezenta unul din avantajele zonei, din cauza instalării,
la distanţă mică de sat, a unor parcuri eoliene.
Obiceiurile vechi şi viaţa de acum a cehilor
din Banat sunt reprezentate şi în cele două expoziţii de fotografie incluse în
programul evenimentelor, ca o continuare statică a ideilor prezentate mai întâi
prin intermediul filmelor. Prima, instalată în spaţiul neconvenţional
reprezentat de pasajul de la Universitate, din dorinţa de a ajunge la public,
pentru ca mai apoi publicul să fie curios să descopere mai mult, reuneşte sub
titlul „Peisajul şi oamenii“ imagini surprinse în ultimii doi ani de Ivo
Dokoupil, care scot în evidenţă aspecte actuale, dar şi momente de revenire la
trecut, prin respectarea tradiţiilor adânc înrădăcinate în conştiinţa colectivă
a comunităţii. Nu în ultimul rând, am descoperit cu plăcută surprindere
locurile unde cehii au fost trimişi să se stabilească, pământuri care par de
început de lume, aproape neatinse de progresele ultimelor secole, motiv de
introspecţie şi de regăsire a sinelui pentru aceia care aleg să părăsească 
şoseaua
principală pentru a se abate spre acolo.
Cea de-a doua expoziţie, numită „Cehii din
Banat“, îi aparţine lui Pavel Hroch şi a fost instalată la Muzeul Naţional al
Satului „Dimitrie Gusti“, în sala Henri H. Stahl, inaugurată oficial tocmai cu
această ocazie. Alegând efectul vizual mai dramatic al fotografiilor alb-negru,
artistul ne prezintă instantanee realizate în perioada anilor ’90, în regiunea
care i-a stârnit un interes deosebit şi căreia i-a dedicat, de altfel, şi un
album de fotografie intitulat „În Valahia rămânem“. Parcurgând expoziţia, care
rămâne deschisă până la 5 iunie a.c., avem din nou senzaţia unei călătorii în
timp, căci fotograful a surprins activităţi şi meşteşuguri care azi sunt pe
cale să se piardă sau sunt făcute cu ajutorul unor unelte moderne. Vedem, de
asemenea, şi momente din ceremonialurile religioase, procesiunea din Săptămâna
patimilor şi alte scene cândva obişnuite pe uliţele satelor ceheşti, azi din ce
în ce mai rare.
Însă cehii din Banat nu sunt doar imagini de
arhivă şi izolare geografică. Sunt oameni veseli, muncitori, care ştiu să ia şi
lucrurile frumoase din viaţă şi acest aspect al lor ni l-au arătat timp de două
zile pe scena, pe aleile şi în curţile de la Muzeul Satului. Au venit acolo cu
costumele tradiţionale, cu muzica lor instrumentală, cu interpreţii vocali şi
cu dansurile tipice, ca să ştie şi alţii de ce sunt ei în stare. Iar bucureştenii
au răspuns cu entuziasm invitaţiei lansate şi au venit în număr mare ca să îi
vadă şi să îi cunoască pe aceşti oameni despre a căror existenţă ştiau prea puţine
sau o ignorau complet. Şi pentru că ospitalitatea se manifestă şi prin oferirea
de bucate şi băutură, femeile din Sfânta Elena şi Gârnic au pregătit dulciuri
tipice, iar de la cei din Eibenthal au putut să ia acasă cunoscuta şliboviţă.
Nu în ultimul rând, am descoperit cu această ocazie că acolo există şi meşteşugari
de soi, care ne-au arătat jucăriile şi uneltele făcute din lemn ori păpuşile
lucrate manual, care au avut mare succes printre numeroşii copii prezenţi la
muzeu.
De la Şosea, petrecerea s-a mutat pe seară
în centrul oraşului, după un popas muzical la Biserica Anglicană, unde corul
baptist şi orchestra de mandoline din Sf. Elena au susţinut un concert – în mod
neaşteptat, în cadrul acestei minorităţi majoritar catolice, există o
minoritate baptistă, care şi-a păstrat şi ea religia şi obiceiurile peste timp.
De acolo s-a format defilarea cehilor în costume populare, care a mers, cu
cântec şi dans, de la 
Universitate până la un local în Centrul Vechi, căci aşa
e obiceiul în Banat, să închei ziua de muncă petrecând la cârciumă cu
prietenii, alături de un pahar cu bere.
„Invazia“ cehească la Bucureşti a continuat şi
în zilele următoare, căci aniversarea unui moment important din istoria recentă
trebuia marcată cum se cuvine. La 20 de ani de la „Divorţul de catifea“ ce a
marcat separarea fostei Cehoslovacii, ambasadele Cehiei şi Slovaciei la Bucureşti
au dorit să îşi declare... război, iar arma aleasă pentru lupta dreaptă între
cele două ţări a fost ţambalul. Pentru ca bătălia să fie corectă, ea s-a desfăşurat
pe teren neutru, la Clubul Ţăranului, în faţa unei numeroase asistenţe, care a
fost, în final, adevărata câştigătoare de pe urma acestui „conflict“, deoarece
atât ţambalistul ceh, cât şi cel slovac au dat dovadă de mare virtuozitate, reuşind
să cânte din cele mai neaşteptate poziţii şi abordând un repertoriu care a fost
de asemenea o provocare, o adevărată călătorie muzicală europeană. Victoria a
fost sărbătorită cu bucate tradiţionale şi stropită din belşug cu bere şi ţuică,
semn că diferenţele se pot atenua cu voie bună şi intenţii constructive, la
masa negocierilor, chiar şi într-o lume din care războiul se încrâncenează să
nu dispară.
