A fost o vreme în care, pentru felurite
probleme, reale sau imaginare, se cereau insistent „idei“. Toată lumea,
competentă sau incompetentă, se simţea încurajată să ofere soluţii. Un
brainstorming de proporţii. Obiceiul a rămas. Nu toate ideile s-au bucurat de
atenţie, dar despre unele dintre cele aplicate s-a întâmplat să se vorbească la
radio. Fără prea multe laude aduse celor de la Radio România Actualităţi, unde
chiar şi transmisiile din străinătate mai suferă de ezitări şi sâsâieli, iar
gooooolurile sonore gen Ilie Dobre încă se mai înscriu în cărţi ale
recordurilor la ţipete. Dacă oamenii cu munci de răspundere bine intenţionaţi
din ţara asta ar asculta, totuşi, radioul public în orele lor libere, ar putea
aduna, fără prea mult efort, preţioase idei pentru problemele care-i preocupă.
La Timişoara, de pildă, ca şi în multe alte
oraşe mari, se dorea dezvoltarea transportului în comun, renunţarea la călătoriile
singuratice ale câte unui conducător auto, în maşina personală. Posesorii de
autoturisme nu puteau fi convinşi, însă, cu uşurinţă să renunţe la confort de
dragul descongestionării traficului. Aceasta era problema. Rezolvarea n-a fost
nici simplă şi nici brutală. Ea a constat într-un complex de amenajări: pe Bega
au apărut vaporaşe pentru transportul în comun; pe mal, staţiile tradiţionale,
precum şi o ademenitoare şi tinerească ofertă de biciclete îi aşteptau pe călători.
Aventura ieşea din rutină, devenea mişcare, vioiciune, o frumoasă şi utilă
întrecere a călătorilor cu ei înşişi. Cum era de aşteptat, numărul
autoturismelor personale în drum spre piaţă sau spre serviciu a scăzut
spectaculos. La Timişoara, transportul în comun prosperă.
Un alt exemplu, dintr-un alt oraş, mult mai
mic, dar cu aceeaşi problemă a transportului în comun. Soluţia adoptată a fost
cu totul alta. Pentru că oamenii evitau autobuzele statului, iar cei care
recurgeau uneori la ele nu scoteau bilet. Soluţia găsită? Un plan inteligent de
amenajări şi servicii, subvenţii ale forurilor locale, pentru un transport în
comun gratuit. Succesul, aflăm, este şi aici impresionant.
Ne apropiem de medicină. Personalul medical
al unui spital a instituit „taxa pe confort“, pentru pacienţii care doresc un
pat într-o rezervă, alte facilităţi intraspitaliceşti, neesenţiale pentru
administrarea cu succes a tratamentului. Măsura pare – dar nu este – simplu de
luat. Între pacienţi nu mai există acum „protejaţi“, ci numai plătitori de taxă.
Un subiect ignorat: echipa. În ciuda eforturilor masive de a dezlipi de buzunarul
halatului alb umilitoarea (până la urmă) şpagă, în ciuda tuturor bunelor intenţii
de a aduce veniturile oficiale ale lucrătorilor din sănătate la nivelul
meritat, echitatea pare imposibil de obţinut în absenţa unor soluţii „de
trecere“. După exemplul transportului în comun gratuit, ca variantă „de
trecere“ s-ar putea da, oare, „liber la şpagă“? Da, dar să se renunţe la această
denumire, să se instituie „donaţiile“. Acestea să nu fie obligatorii, să se
acorde, după voia şi posibilităţile materiale ale pacientului, întregii echipe
medicale, nu doar câte unui membru izolat al ei. S-ar diferenţia, desigur,
echipele după calitate, ceea ce va ajuta, în cele din urmă, stabilirii
echitabile a retribuţiilor. În cea de a doua problemă, creşterea prestigiului
personalului medical, s-a dovedit că tot echipelor le revine rolul principal.
Doctorul Opriş, excepţional manager de spital la Baia Mare, exprima respectul echipei
sale faţă de pacienţi şi prin „amănuntul“ înfiinţării, la parter, a unor
standuri speciale pentru cei internaţi (nu doar cu produse farmaceutice, cu mărfuri
alimentare, cu cărţi, ziare etc., ci şi cu pijamale, tricouri, halate, papuci –
supărătorul vagabondaj prin saloane al vânzătorilor ambulanţi fiind astfel
anulat din start); dintre standuri nu lipseau florăria, curăţătoria, croitoria,
frizeria, coaforul – ultimele asigurând zilnic şi ţinuta perfectă a
personalului medical în faţa pacienţilor. Am dat un singur exemplu. Dar grija
faţă de semeni era vizibilă la tot pasul. Suferinzi din toată ţara, inclusiv
din Bucureşti, veneau la Baia Mare să se trateze (să fie, adică, trataţi cu
maximum de competenţă şi de respect). Ciudat, dar mai puţin se interesau
colegii din ţară de „secretul“ consideraţiei de care se bucurau băimărenii.