Noua apariţie editorială semnată de prof. univ. Vasile Dem. Zamfirescu se
prezintă ca o culegere de eseuri sub un titlu curios: NEVROZĂ BALCANICĂ (Editura Trei, 2012). Scopul declarat al
scriitorului este acela de a atrage atenţia publicului cu nivel intelectual
ridicat asupra posibilităţilor de a-şi îmbunătăţi calitatea vieţii prin
autocunoaştere în profunzime. Tema unitară şi maniera abordării lasă impresia
cititorului că are în faţă mai degrabă un text întreg publicat în foileton
decât o culegere de eseuri independente. Fapt este că textele din lucrare au apărut
de-a lungul câtorva ani în paginile unei reviste eclectice, înainte de adunarea
lor în actualul volum, şi au creat o reală emulaţie.
În principiu, eseurile respective se
adresează „oamenilor serioşi“, care se sprijină pe o cultură clasică şi, în
special, pe lecturi solide şi respectabile. Pentru această categorie de
persoane, psihologia încă ar putea fi un subiect fantezist ori o ştiinţă
capricioasă, cu ajutorul căreia poţi să ajungi la orice concluzie doreşti.
Chiar autorul se recunoaşte a fi un „cititor clasicizant de beletristică“, dar
această calitate nu îl poate opri să tulbure toropeala intelectuală a părţii
din public ce percepe psihologia – şi, mai ales, psihanaliza – ca pe o
„scamatorie“.
În alt plan, rezistenţa fermă în Occident a
unor personalităţi ca Bertolt Brecht sau, la noi, neîncrederea şi rezerva lui
Constantin Noica în faţa marii descoperiri a doctorului Freud, precum şi
lecturile cu întâmplări reale sau plăsmuite din gulagurile psihiatrice, constituie
un handicap provocator.
Autorul porneşte de la un caz care, în urma
psihanalizei, a fost diagnosticat ca „nevroză balcanică“. Urmărind această
situaţie particulară, cititorul este condus prin labirintul inconştientului
individual şi colectiv, cărora le sunt fixate repere şi formule accesibile.
Este definită „în clar“ nevroza în raport cu psihoza, cauzele apariţiei acesteia, posibilităţile de a soluţiona stările
nevrotice şi rolul psihanalizei ca unică terapie valabilă.
În privinţa nevrozei balcanice, este vorba
de un aspect al subconştientului colectiv şi, în acest caz, referinţele sunt
plasate în aria nevrozelor geografice. Condiţiile de formare, dezvoltare şi
evoluţie, interferenţele culturale şi etnice, evenimentele climaterice,
telurice, personalităţile mesianice sau momentele istorice trăite de un popor
plămădesc un ethos mai mult sau mai puţin nuanţat faţă de un alt grup etnic,
care se formează şi se dezvoltă în cu totul alt mediu.
Inconştientul colectiv al românilor are trăsături
particulare faţă de cel al popoarelor din zona balcanică din cauză că acest
popor a fost expus unor influenţe speciale, în comparaţie cu vecinii săi.
Tentaţia autorului de a produce analiza
inconştientului românesc îl transpune pe cititor nu doar în situaţia de a
recunoaşte trăsături colective de care este ataşat prin apartenenţa etnică, dar
creează mai ales premisele înţelegerii procesului psihanalitic al unei naţii.
Scopul acestei analize este de a pune în lumină trăsăturile evidente ale
acesteia, ca apoi, cunoscându-le, ele să poată fi înţelese, modelate şi
redimensionate în situaţiile şi împrejurările unor încercări atât colective,
cât şi individuale.
Sinceritatea şi totala deschidere fiind
norme obligatorii în psihanaliză, ni se impune constatarea că românii au avut
doi părinţi deloc buni: geografia şi istoria. Contextul geopolitic al zonei a făcut
ca naşterea, formarea şi dezvoltarea acestui popor să se întâmple într-un spaţiu
dificil şi complicat, instabil, ostil, de multe ori regresiv şi, în general,
vitreg. Într-un astfel de mediu, urzeala pe care s-a ţesut inconştientul
acestui popor s-a compus cu defecte ori s-a dezvoltat spre tendinţe
neconvenabile. Aprecierile asupra trăsăturilor de caracter ale românilor, aparţinând
unor scriitori şi oameni de cultură ca Dimitrie Cantemir, C. Rădulescu-Motru,
D. Drăghicescu ori I. L. Caragiale, sunt de cele mai multe ori puţin măgulitoare
dar sincere, iar formulările altora precum Cioran – de-a dreptul scandaloase,
chiar dacă adevărate. Reţinem printre cele mai blânde aprecieri că „românii
sunt o rasă occidentală cu obiceiuri orientale“, cu un „trecut agitat şi
nefericit, care nu a dezvoltat decât însuşirile sufleteşti nefavorabile, slabe“
ori, cu alte cuvinte, un „popor blocat în dezvoltare“ (D. Drăghicescu). Alţi
observatori ai românilor îi prezintă pe aceştia ca fiind paşnici până spre laşitate,
nepăsători, fatalişti, delăsători, lipsiţi de încrederea în sine, precum şi
timizi ori josnici din cauza tiraniei continue pe care au fost nevoiţi să o
suporte (de Slaberry).
Referirile din cuprinsul lucrării asupra
acestei teme sunt multe şi diversificate, dar dintre acestea nu poate fi omis
cel despre „sentimentul de vinovăţie“. Acest resentiment al românilor faţă de
ei înşişi apare când ei se autocondamnă pentru nerealizări de tot felul şi
merge până acolo încât să nu mai dorească să se identifice cu neamul lor. Eşecurile
personale sunt extrapolate în universul colectiv ca o modalitate de descărcare
a conflictului interior. De multe ori, se ajunge la varianta emigrării pentru
ca acest conflict să îşi atingă punctul cel mai dramatic şi tulburător.
Concomitent, indivizi aparţinând altor
identităţi etnice nu de puţine ori ajung în spaţiul românesc, unde îşi dezvoltă
abilităţi remarcabile şi posibilităţi de realizare individuală concrete.
Importanţa desluşirii conţinutului, formelor
şi faţetelor inconştientului colectiv constă, în mare parte, în calitatea
acestuia de a fi o sursă de osmoză şi un factor de nuanţare important pentru
inconştientul individual, cel care face obiectul tratamentului psihanalitic în
fiecare zi. Investigarea inconştientului individual fără a distinge influenţa
asupra acestuia a unor întrepătrunderi şi relaţionări produse de subconştientul
colectiv va avea o utilitate incompletă şi rezultate nesemnificative ale
demersului psihanalitic.
Pe de altă parte, analistul subliniază
existenţa unor canale de comunicare între conştient şi inconştientul colectiv şi
arată cum această legătură se face prin intermediul simbolurilor („Arhetipul
Sinelui şi simbolurile sale“): „Este indispensabil să li se povestească
copiilor basme, iar adulţilor să li se transmită cunoştinţe religioase; doar în
felul acesta mesajul inconştientului poate fi integrat de conştient. În caz
contrar, energia inconştientului se investeşte în conţinuturi conştiente
neînsemnate, accentuându-le intensitatea până la niveluri patologice. Astfel se
nasc, după Jung, fobiile, obsesiile, idiosincraziile, reprezentările
ipohondrice, perversităţile intelectuale“.
În finalul textului, autorul subliniază încă
o dată valoarea gândirii simbolice ca factor de corespondenţă cu inconştientul şi
încheie – poate prea repede – acest eseu, nu înainte de a menţiona iarăşi poziţia
centrală a reprezentărilor religioase în această materie. Depăşind aceste clarificări,
cartea se dezvoltă pe secţiuni diversificate, de interes mai cuprinzător şi
spectaculos.
Autorul schiţează – punând tuşe din loc în
loc – pe toată întinderea lucrării portretul marelui inventator al psihanalizei,
Sigmund Freud, din operele căruia citează frecvent; revine, de câteva ori, ca
să destabilizeze prejudecata după care Freud a fost un pansexualist, precum şi
asupra faptului că Jung şi Adler nu au fost dizidenţi veritabili ai
freudismului, ci l-au completat şi lărgit cu noi valori psihanalitice. Spre
finalul lucrării, cititorul este informat despre noile dezvoltări ale
psihanalizei în România, precum şi despre criza acestei discipline în Occident şi
motivele care o împing, în continuare, spre declin.
Cea mai mare parte a textelor este dedicată
unor exerciţii de psihanaliză al căror obiect sunt personalităţi intrate în conştiinţa
publică. Abordând o serie de lucrări beletristice, psihanalistul aduce contribuţii
interesante pentru înţelegerea unor creaţii literare cunoscute sau ale
autorilor. Astfel, după analiza unui volum cunoscut, scriitorul Mircea Cărtărescu
iese cu reale înclinaţii misogine, iar confratele nostru, poetul Emil Brumaru,
după cercetarea unor poeme, este calificat ca un veritabil „Sade de la
Moldova“. Mai beneficiază de portrete psihanalitice N. Manolescu, Emil Cioran,
Ion Creangă, Anton Holban, Adrian Marino, Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu,
Andrei Pleşu, Lucian Blaga, Octavian Paler ş.a., iar concluziile sunt
revelatorii. Pentru această latură a cărţii ni se par a fi reprezentative
eseurile „Testarea realităţii“, „Resentimentul lui Pascal Bruckner“ şi „Eros şi
Thanatos la vârsta a patra“, precum şi cele dedicate problematicii feminismului.
Pentru cititor, lucrarea prof. univ. Vasile
Dem. Zamfirescu aduce calităţile unei cărţi de beletristică dimpreună cu ocazia
lămuririi unui domeniu cunoscut în mod aproximativ ori ignorat. Cercetând unele
creaţii literare comentate, la vremea lor, de către George Călinescu,
psihanalistul deduce că marele critic nu dispunea de cunoştinţe de psihanaliză şi
că, dacă le-ar fi avut, putea să găsească în aceste opere valorile şi
simbolurile conţinute şi recunoscute mai târziu. Pe bună dreptate, înţelegem că
în zilele noastre un om de cultură nu poate percepe deplin lumea fără a fi
informat, pe lângă altele, şi în domeniul psihanalizei.
Alegând forma eseului pentru a-şi expune
demersul, autorul face astfel încât lectorul să nu fie asaltat de informaţii
greu de asimilat sau de o terminologie prolixă. Într-un loc, el cere iertare pentru
limbajul care poate fi considerat preţios, iar de câteva ori invită cititorul să-şi
formeze un punct de vedere propriu asupra unor susţineri, evident, dacă poate
avea răbdarea să parcurgă textul.
Cartea scrisă metodic, motivele expuse cu
persuasiune, precum şi eseurile cu subiect citadin (cel cu românul la volan)
sau relaxant („actul ratat“ la politicienii români) menţin cititorul atent şi
apropiat. O impresie agreabilă produce, de asemenea, „printul“ aerisit al
volumului, cu rezervarea între teme a unor spaţii albe, ca un fel de invitaţie
pentru adnotări imediate. Aceste spaţii, după ce lectura se va fi încheiat, vor
fi, probabil, acoperite cu însemnările şi revelaţiile cititorului despre această
carte pătrunzătoare şi alertă pe care îţi vine să o iei oriunde cu tine.
