La editura „Bibliotheca” a apărut recent ediția a patra,
revăzută și adăugită, a volumului Eminescu universalul de Dumitru
Copilu-Copillin, un împătimit al scrierilor eminesciene, a căror traducere
a apărut până în prezent „în publicații tipărite și online editate în 85 de
limbi, iar prin programe de traducere automată în 65 de limbi noi, totalul de
150 de limbi din peste 250 de țări”, după cum menționează autorul.
Pe coperta volumului, în albastru de cer fără frontiere, este
presărată spre înalt o mână de stele. Între ele, Luceafărul însuși este
atins de o mână de muritor – sau o fi chiar Pământul, care-și trimite spre
înalt setea de întrupare, din dorul lutului însuflețit de-a fi mai lângă cer.
În colțul din dreapta jos – imaginea poetului cu chip de zeu – tânăr voievod,
așa cum ni l-a lăsat portretizat în marea Sală a Pașilor Pierduți pictorul
Sabin Bălașa, cu puțin înainte de a se muta și el sub iarbă, „veșminte de
pământ luând”. Pe coperta a patra, același albastru infinit și câțiva nori albi,
din care se desprinde un porumbel, tot alb, sub care este caligrafiată
semnătura poetului. Am apreciat „învelișul” acestei cărți foarte necesare, mai
cu seamă în timpul nostru, în care niște purtători de palavre tot încearcă să-l
înghesuie pe Eminescu în debaraua întunecată a gândului lor îngust.
Cu o minuțiozitate de bijutier, autorul reliefează proporția de
aur ce vizează receptarea operei poetului român nepereche în toate graiurile
Pământului: numărul de poeme traduse în fiecare limbă în parte, studiile
critice asupra creației lirice eminesciene și includerea lor în antologii de
prestigiu, care-l plasează pe poetul român între marii poeți romantici ai
lumii.
În primul capitol, intitulat „Predicții adeverite”, autorul
prezintă aspecte ale vieții sociale și politice din anii de mijloc ai veacului
al XIX-lea, aspecte care prevesteau parcă apariția unei conștiințe
atotcuprinzătoare în care cultura, istoria, filosofia, creația literară
românească, să-și afle tipar nepieritor de limpezime. Premonitoriu s-a dovedit
a fi crezul cărturarului tribun al Revoluției din 1848, Simion Bărnuțiu,
privind ivirea pe cer „a unei stele mereu incandescente a neamului” nostru.
„Când va răsări est Luceafăr pe cerul Daciei, […] poporul îi va eterniza
memoria cu mormânt de neuitare pe care i-l va înălța în inima sa cea
recunoscătoare, ca făuritorul tinereții limbii sale” – prevestea tribunul.
Și acestui Luceafăr, pentru că trebuia să poarte un nume,
i s-a spus Eminescu. După ivirea lui, multe au fost conștiințele care l-au recunoscut
drept omul complet al limbii române, al frumuseții sufletului românesc: Vasile
Alecsandri, Veronica Micle, Tudor Arghezi, George Călinescu, Geo Bogza,
Constantin Noica, Marin Sorescu. Și, lucru cu adevărat neprețuit, întregul
popor român i-a îngânat versurile de la primele rostuiri de cânt îmbinat cu
legănarea codrului, cu valurile, vânturile și zborul pasărilor călătoare, cu
dorurile, durerea și credința.
Lucrarea cercetătorului Dumitru Copilu-Copillin dovedește imensa
întindere a creației eminesciene în lumea ca o pajiște de graiuri. Valoarea
documentară a lucrării este cu totul lăudabilă și absolut necesară. Dar cum
despre Eminescu ne mai rămâne mereu ceva de spus, și cum mereu undeva în lume
se va mai găsi cineva care, cutremurat de frumusețea poeziei sale, să-i
tălmăcească năprasnic de frumosul vers „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, și
lucrarea aceasta ar trebui reeditată an de an, adăugită de alți și alți
cercetători de-a lungul timpului, până când limbajul lumilor va include ca pe
un solitar neprețuit cântul românesc sub pecetea Luceafărului-Eminescu.
Urmărind anexa – indice de limbi în care a fost tradus până în
prezent Eminescu – , am putea argumenta că alfabetul este prea sărac pentru a
cuprinde toate nuanțele limbajului omenesc reflectate în poemul eminescian în
limba română, fără a ne referi și la receptarea liricii eminesciene în alte
limbi. Oricine ar vrea să afle ce și cât din poezia eminesciană s-a publicat
într-o limbă, într-o țară, într-un continent, nu poate recurge la un ghid mai
bun decât ampla lucrare amintită. Și astfel, icoana stelei care-a uitat să mai
moară va dura pe cerul sufletului românesc și universal, cu limpezi acorduri de
vers eminescian, înveșnicindu-l cu o frumusețe nepieritoare. Mulțumiri
cercetătorului Dumitru Copilu-Copillin pentru această excepțională lucrare.
