Un an a trecut, un altul începe,
sperăm sub auspicii mult mai bune din toate punctele de vedere,
așteptând, și în plan muzical, noi tentații și atracții din
cele mai diverse. De exemplu, în toamnă va avea loc Festivalul
„Enescu” cu Vladimir Jurowski în calitate de director artistic
pentru prima oară, în timp ce director executiv este, așa cum ar
fi fost normal de multă vreme, Mihai Constantinescu, cel care, de
peste două decenii, conduce ARTEXIM, impresariatul prin care se
organizează toate manifestările de anvergură.
Însă ultimele zile din 2016 au adus
câteva repere interesante, ce merită rememorate sau măcar punctate
în seria posibilelor evenimente. La Ateneu, mult promovatul Cristian
Măcelaru, sosit de la Philadelphia, a revenit la pupitrul
Filarmonicii pentru a dirija Simfonia nr. 3 de Mahler, opus
monumental, construit logic, fluent, cu o anume densitate ideatică,
reușind planuri expresive bine diferențiate, asigurând astfel
elemente de contrast binevenite și totodată unitatea întregului
edificiu sonor atât de greu de realizat. În ciuda unei gestici și
a unei poziții a umerilor cel puțin atipice, dirijorul a dovedit o
claritate deosebită în coordonarea ansamblului, dând „intrări”
precise și reușind să obțină un echilibru permanent de-a lungul
celor 90 de minute de muzică superbă. Acesta a oferit publicului o
versiune interpretativă excelentă, orchestra răspunzând – se
pare cu plăcere – cerințelor expresive ale „baghetei”. A fost
o lucrare complexă, implicând și participarea corului Filarmonicii
(pregătit de Iosif-Ion Prunner), dar și a Corului de copii Radio
(condus de Voicu Popescu). Ambele s-au integrat concepției și
„liniei mari” a desfășurării partiturii, ce alternează
momentele de transparență aproape diafane cu trimiteri la folclorul
copiilor cu momente de anvergură, subliniate și prin utilizarea
frecventă a alămurilor (uneori puse la grea încercare), în tușe
viguroase, dar fără excese de intensitate. De asemenea, intervenția
solistei, în ultimele secvențe, a prilejuit reîntâlnirea cu
mezzosoprana Aura Twarowska, de ani buni cotată printre cele mai
rafinate interprete în genul vocal-simfonic. Glasul grav, profund și
„încărcat”, frazarea elegantă, dicția impecabilă, maniera de
a sublinia sensurile cuprinse în text, toate acestea și-au pus
amprenta asupra cântului său perfect raportat demersului general.
Aplauzele entuziaste de la final au fost binemeritate, solista,
ansamblurile și dirijorul oferind, cu adevărat, o tălmăcire „de
zile mari” a Simfoniei mahleriene.
Pe de altă
parte, după o perioadă „neagră” în existența sa, Teatrul de
Operetă „Ion Dacian”, devenit și de musical, a obținut, în
sfârșit, prin eforturile și demersurile managerului ONB, Beatrice
Rancea, separarea de administrația ONB și, practic, reînființarea
sa. Deși încă nu are un sediu unde să își desfășoare
spectacolele de stagiune, artiștii teatrului își doresc să
evolueze din nou pe scenă, în fața publicului care îi îndrăgește
și îi așteaptă. Și tocmai de aceea, cumva simbolic, pentru a
marca renașterea unui teatru care nu demult ar fi aniversat 65 de
ani de existență, directorul interimar ONB a apelat la regizorul
italian Matteo Mazzoni (care anterior montase, la Operă, „Bărbierul
din Sevilla”) pentru a pune în scenă„Liliacul”,
realizând și scenografia. Roxana Colceag a conceput coregrafia,
orchestra, corul și baletul Operetei, colaborând cu soliști de
seamă ai teatrului. Astfel, la 30 decembrie, la salonul de recepții
al Parlamentului a avut loc premiera mult așteptată de toată
lumea, cu Lucian Vlădescu la pupitru. În distribuție s-au regăsit
Alfredo Pascu (Eisenstein), Doina Scripcaru (Rosalinde), Gabriela
Daha (Adele), Stefan Popov (Falke), Cristian Caraman (Blind), Orest
Pîslariu (Frank), Victor Bucur (Orlofsky), dar și Cătălin
Seimeanu (Frosch), alături de invitați precum Andrei Fermeșanu de
la Iași (Alfred) sau actorul Claudiu Bleonț. Să sperăm că acea
seară a marcat un nou început, în pragul unui nou an în care
Opereta să renască și să-și reia firul unei activități
normale, ca instituție de sine stătătoare.
La Operă, în foaier, angajații
s-au întâlnit cu Moș Crăciun, primind daruri în pungi generoase,
amuzându-se și simțindu-se bine lângă bradul împodobit, într-o
atmosferă de sărbătoare, la sfârșitul unei perioade teribil de
tensionate care, după semnele primelor luni de stagiune, pare să
fie acum depășită. Au urmat câteva zile libere, dar în ianuarie
au reînceput repetițiile intense pentru spectacolele curente și
mai ales pentru noua producție cu „Lucia din Lammermoor”, în
regia lui Andrei Șerban. Aceasta va fi prezentată la mijloc de
Gerar – o montare semnată de reputatul regizor în urmă cu mai
mulți ani, la Paris, reluată ca atare la Iași, în 2014, iar acum
la București, păstrând, desigur, același concept. Dacă este o
idee bună sau nu, rămâne de văzut – dar este o altă „poveste”.
În paralel, Sala Palatului a găzduit
concertul de Anul Nou susținut, pentru al patrulea an consecutiv, de
Orchestra Simfonică București sub bagheta lui Jin Wang. Au fost
propuse creații de Glinka, Ceaikovski, Musorgski, dar și Rossini,
apoi muzică din filme la fel de celebre, de ieri și de azi, precum
„Mic dejun la Tiffany”, „Rocky”, „Aventurile rabinului
Jacob” sau „Cartea junglei”. Programul s-a încheiat, ca orice
asemenea concert, cu „Marșul lui Radetzky” de Johann
Strauss-tatăl. Un public numeros a urmărit cu reală plăcere acest
amalgam de partituri menit să răspundă celor mai diverse gusturi,
așa încât succesul a fost garantat.
