Pinochet
fără uniformă înseamnă o guvernare fără armată. Cu alte cuvinte, progresul.
Marshall
McLuhan numea publicitatea cea mai înaltă formă de artă a secolului 20. În
filmul NU al lui Pablo Larraín, care analizează punctual momentul
istoric dificil prin care trecea Chile în 1988, campania electorală şi felul în
care oamenii au fost mobilizaţi să-şi aleagă viitorul, publicitatea nu înseamnă
doar artă, ci şi un stil de viaţă pe care chilienii au fost nevoiţi să îl înveţe.
Momentul căderii regimului dictatorial al lui Pinochet este unul decisiv pentru
istoria modernă a statului Chile, asemănător cu cel al căderii zidului
Berlinului. Un referendum în urma căruia fie Pinochet primea acordul unui nou
mandat de opt ani, fie poporul devenea liber. DA sau NU. Se confruntau
principii de viaţă, ideologii, trecutul şi viitorul îşi dădeau măsura. Iar
campaniile de promovare aveau la dispoziţie 15 minute de emisie: dar cum poţi măsura
şi doza informaţia în 15 minute când tabăra DA-ului avea la dispoziţie tot un
sfert de oră, plus restul timpului de emisie?! Nimeni nu credea că schimbarea e
posibilă, dar cu toate acestea aveau obligaţia morală să lupte pentru viitorul
lor.
Personajul
principal, René Saavedra (Gael García Bernal) este un tânăr publicitar proaspăt
întors dintr-un exil în Mexic. Cu toate că s-a întors într-o ţară otrăvită de
veninul lui Pinochet, René se foloseşte de cele mai intuitive elemente pentru a
crea o campanie pozitivă. Este personajul senin şi luminos într-o mare de
oameni care trebuie să lupte pentru NU, cu toate că nu sunt convinşi în
totalitate de reuşită.
Provocarea a fost considerabilă atunci când a
venit vorba de realizarea artistică a filmului: nu e deloc simplu să integrezi
peste 30 de minute de arhivă. Era nevoie aşadar de un artificiu artistic: nu ar
fi fost aceeaşi senzaţie dacă filmarea ar fi fost HD. Drept urmare, Larraín a căutat
camere Sony U-Matic din anii ’80 pentru a avea unitate vizuală încă din
filmare, nicidecum din postprocesare video. Una dintre cele mai riscante şi
nebuneşti decizii de producţie, dar atmosfera este incredibilă: aceeaşi emoţie,
aceeaşi atmosferă, acelaşi ton cu reclamele perioadei respective. Apoi,
libertatea de mişcare a camerelor în stil documentarist a dat tonul şi coerenţa
filmului. În timpul montajului, Larraín îşi aminteşte cum ajunsese să confunde
materialul: e arhivă sau filmarea noastră? Într-adevăr, o reuşită fantastică
din punct de vedere regizoral şi artistic.
Filmul
lui Larraín are umor, momente emoţionante, îmbină perfect arhiva cu ficţionalizarea
trecutului. René este elementul pozitiv în jurul căruia se coagulează întreaga
campanie: este un vizionar, un nebun frumos care crede cu tărie că viitorul se
construieşte prin imagini pozitive, că trecutul 
poate fi uitat şi lăsat în urmă,
că poţi merge înainte indiferent de greutăţi. Dar în ciuda acestui pozitivism
cu care este împachetată campania, filmul scoate la iveală momente dureroase,
renunţări, vremuri grele, oameni urâţi. Apatia pe care o afişează René e mai
degrabă dezamăgirea faţă de toate lucrurile care se întâmplă în jurul lui. Este
un tată extrem de tânăr, divorţat deja, ştie cum merge piaţa publicităţii, o
simte destul de bine. Tocmai de aceea reuşeşte să convingă prin mesajele sale.
În societatea de consum, totul e de vânzare: democraţia, libertatea, individul.
Nu mai există limite, graniţe, ci doar libertatea de a alege. A sosit momentul
ca Chile să se gândească la propriul viitor.
„Trăim
într-o societate tip supermarket: trebuie să plăteşti scump dacă vrei să ai
confort (…) Pentru că «Nu» a câştigat, dar am păstrat sistemul «Da», şi plătim
scump pentru asta“, spunea regizorul. NU a fost recompensat cu o serie de
premii: mai întâi în 2012, la Cannes, unde a şi avut premiera, dar şi la São
Paulo şi Salonic. Dincolo de toate acestea, nominalizarea la Oscar pentru cel
mai bun film străin reprezintă de departe o performanţă pentru Larraín.
Gael
García Bernal revine în forţă pe ecrane, iar personajul din NU
ne aminteşte cum funcţionează de fapt politicul, socialul, cum mentalităţile
sunt greu de schimbat, cum manipularea este arma firească a oricărui regim. Şi
cum noi, invariabil, suntem pioni pe o imensă tablă de şah.
