La Casa de cultură a
sectorului 2, a avut loc cea de a treia şedinţă pe anul în curs a Cenaclului
dramaturgilor (Dragon 2 – dramaturgi refuzaţi), ocazie cu care s-a prezentat în
lectura unor cunoscuţi actori piesa D-l
fost tovarăş Vakarm divorţează, a profesorului în ştiinţe chimice, Florin
Iordache. Stimabilul profesor, de-a lungul timpului, a fost sedus şi de muza
teatrului, semnând numeroase volume de teatru dintre care semnalăm: „Teatrul
politic“ (2004), „Unora le place sexy“ (2008), „Vipuşcă S.R.L“ (2010),
„Criminalii“ (2013). Volumele respective conţin piese cu o problematică extrem
de interesantă care s-ar fi putut bucura de un succes garantat dacă ar fi fost
reprezentate pe scenele teatrelor. Dar, având în vedere dezinteresul şi dispreţul
pe care îl arată noii directori manageri de teatru faţă de dramaturgia autohtonă,
n-au văzut niciodată lumina rampei, în ciuda subiectelor care reflectă crud
realitatea imediată. Sau poate tocmai de aceea.
Mult mai interesantă
li se pare celor ce conduc astăzi destinele teatrelor, de fapt în majoritate foşti
secretari de partid din vremea ceauşismului, piesuţele care n-au nicio legătură
cu realitatea românească, n-au un minim conflict, cum ar fi de exemplu „Şefele“
de Werner Schwab şi „Contra democraţiei“
de Esteve Soler la Teatrul Odeon sau „Hoţi“ de Dea Loher la Teatrul Naţional, ori „Femeia care şi-a pierdut jartierele“
de Labiche la Teatrul de Comedie. Deşi sunt jucate de mari actori (H. Mălăiele,
G. Mihăiţă. Coca Blos) şi sunt puse în scenă de mari regizori, (Purcărete,
Afrim, Dabija), tot nişte piesuţe sunt în fond.
Contribuţii surprinzătoare
Au contribuit la
succesul lecturii infatigabila Doina Ghiţescu, minunata în modestia ei,
Florentina Tănase, interesantul şi misteriosul Constantin Duicu, precum şi subsemnatul, fără modestie, sufletul acestui
cenaclu. Şi în alte lecturi ale cenaclului, ei au dovedit vigoare în
caracterizarea personajelor pieselor, personaje care caută să se acomodeze şi să
se plieze pe noile realităţi sociale de după aşa-zisa revoluţie din Decembrie
‘89, folosindu-se de aceleaşi trucuri din timpul comunismului: demagogia şi
minciuna.
A fost o surpriză mai
mult decât plăcută prezenţa actriţei Sonia Neagu, care, cu eleganţă şi cu un
timbru clar, a descifrat un caracter voios de femeie care-şi caută cu obstinaţie
un partener. Extrem de plăcut şi la obiect, citind atent un rol dificil de nou
arivist provenit din rândurile vechii securităţi dar care s-a asezonat,
disipându-se în alte îndeletniciri mai eficiente, a fost şi dramaturgul Denis
Dinulescu, într-o ipostază inedită de actor.
Comentarii
stropite cu vin
Au fost prezenţi şi
au comentat opera dramaturgii Dinu Grigorescu şi Marilena Dumitrescu, poetul şi
editorul Ioan Gabriel Puşcă, aproape de nerecunoscut în ţinuta sa de ţăran neaoş.
De asemenea, a impresionat prin prezenţă frumoasa poetă Coca Popescu, autoarea
volumului „Incertitudine“. Au mai luat cuvântul poetul Constantin Kapiţa, autor
a nenumărate volume de poezie care a intrat în polemică cu dramaturgul şi cu alţi
vorbitori. S-a observat lipsa lui C. Turturică, unul din stâlpii cenaclului,
care a telefonat disperat că este într-o maşină pe şoseaua Ogrezeni-Bucureşti.
Una dintre roţi i-o luase la vale.
Autorul a declarat fără
sfială că, asemenea lui Hamlet, care în piesa cu acelaşi nume a marelui
dramaturg englez Shakespeare a vrut ca în spectacolul înscenat la curtea
regelui Danemarcei să prindă conştiinţa regelui, tot aşa el, Fl. Iordache, cu
piesele sale vrea să prindă sau să aprindă conştiinţa publicului.
Intrarea a fost liberă,
discuţiile extrem de animate, fără îmbrânceli sau înjurături, deşi a luat
cuvântul un debater literar de alura
lui Ioan Gabriel Puşcă. Ieşirea a fost aşişderea, liberă, iar bufetul asortat
cu vin de la Bolintinul din vale, reşedinţa autorului.
A impresionat asistenţa
luarea de cuvânt a lui Dinu Grigorescu, care cu un simţ critic deosebit a
despicat liniile majore ale textului scoţând în evidenţă mai ales calităţile
lui: actualitatea temei (corupţia), realizarea caracterelor personajelor. A mai
menţionat, de asemenea, umorul crâncen al unor situaţii, cum ar fi cea a unei
cercetătoare preocupată de realizarea unor vaccinuri contra cancerului şi moare
de… cancer. Chiar a propus un nou titlu piesei, mult mai adecvat – „Acul de
cravată“ –, dedus din faptul că soţul îl găseşte în patul comun.
Fără păcăleală
Miercuri, 1 aprilie,
fără să fie păcăleală, în frumoasa şi primitoarea sală a Institutului Cultural
Român din Aleea Alexandru 38, împlinindu-se 82 de ani de la plecarea din rândurile
noastre a marelui poet Nichita Stănescu, care avea obiceiul să stea mereu la
taifas cu Îngerul, şi mai ales cu leoaica tânără – Iubirea –, cel care e poet
toată ziua şi toată noaptea, poetul generos care răspândea cu
nonşalanţă sute
de poeme fără să-i pese dacă vor fi interzise, dacă vor fi declarate geniale
sau nu, a fost prezentat un interesant şi insolit spectacol – Dreptul la timp. În fapt, un recital de
poezie şi muzică susţinut de actriţa Isabella Drăghici şi de flautistul Ştefan
Diaconu, având la bază unele din cele mai cunoscute poeme ale marelui poet.
S-au folosit simboluri, unele absconse, altele destul de străvezii cum ar fi
muzicianul flautist reprezentând conştiinţa poetului, actriţa devenind
întruparea acesteia, poezia însăşi. Recitalul a adus pe scenă în câteva secvenţe
elocvente tensiunea creatoare specifică poetului, lirica lui fiind denumită de
unii critici „poezia poeziei“.
„Desprinse de poet
sau unite cu el, poezia şi muzica gândirii creatorului se împletesc într-un joc
ce se constituie drept fir conducător al spectacolului. Neconvenţionalul
spectacular îmbină cuvântul şi necuvântul, sunetul şi tăcerea, mişcarea scenică
şi tensiunea statică, ilustrând prin secvenţe înlănţuite câteva teme esenţiale
din lirica stănesciană: iubirea, timpul şi moartea“, se scrie în prezentarea
spectacolului pe site-ul ICR.
Protagonista
captivantului spectacol Isabella Drăghici (n. 1977, Medgidia), e actriţă, poetă
şi prozatoare, licenţiată a Universităţii
de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“. În plus a absolvit
masteratul „Studii religioase – texte şi tradiţii“ la Universitatea Bucureşti şi
este, în prezent, doctorandă a Facultăţii de Filosofie, Universitatea Bucureşti,
în „Antropologia artei“, cu o cercetare privind raportul dintre sacru şi arta
teatrală. Este autoarea unui volum de versuri, laureată a numeroase concursuri
de creaţie literară. Dincolo de toate acestea, este o excelentă actriţă, cu un
glas profund, capabilă de interiorizări surprinzătoare, dar şi exteriorizări
care se manifestă printr-o gestică plină de magia semnelor.
Este o enigmă pentru
mine, cum o artistă atât de complexă, cu o prezenţă strălucitoare, eclatantă,
cu un chip care aminteşte de marile actriţe ale ecranului Ingrid Bergman sau
Greta Garbo, nu a găsit încă un loc pe scenele mari ale teatrelor din Capitală.
Unde sunt concursurile de altădată? Între timp au devenit castinguri trucate.
Partenerul ei, Ştefan
Diaconu (n.1990, Rădăuţi), a absolvit Facultatea de Interpretare, specializarea
flaut, la clasa prof. Ion B. Ştefănescu şi Facultatea de Compoziţie,
Muzicologie şi Pedagogie Muzicală, specializarea dirijat orchestră, fiind
colaborator permanent al Filarmonicii „George Enescu“ şi masterand al Universităţii
Naţionale de Muzică Bucureşti, specializarea flaut.
Pietre şi panseuri
O impresie puternică,
vecină cu perplexitatea, a lăsat împărţirea de către protagonistă a unor pietre
pe care erau scrise panseuri ale poetului, deşi el n-a excelat prin ziceri care
să rămână posterităţi ca Cezar, Cicero, Oscar Wilde, Iorga, Sadoveanu cu lumina
lui care vine de la răsărit, Gabriel Liiceanu cu teribilul său apel către
lichele sau chiar Adrian Năstase, care, după încercarea ratată de sinucidere,
ar fi declarat: „După ce am tras, am simţit o arsură puternică în zona
gâtului“. Mai nimerit, cred, ar fi fost dacă pe fragmentele de bazalt sau
cremene ar fi fost scrise câteva din versurile sale memorabile, învăţate de
adolescenţi când voiau să cucerească o fată, ca de exemplu: „Spune-mi dacă ţi-aş
prinde- ntr-o zi/ şi ţi-aş săruta talpa piciorului/ nu-i aşa că ai şchiopăta puţin,
după aceea/ de teamă să nu-mi striveşti sărutul?“ ş.a.
Atunci, spectatorul
obişnuit în mod sigur ar fi luat pietroiul sau pietricica acasă, ar fi pus-o pe
televizor sau calculator şi după ce textul i s-ar fi întipărit în memorie ar fi
spus satisfăcut: piatra asta e de la Nichita! Şi va trăi mai departe liniştit
în cap cu imaginea luminoasă a poetului care s-a sfârşit în crugul vieţii, la
nici 50 de ani.
