Nici nu s-au stins ecourile Festivalului
„Enescu“ şi un nou proiect a atras public extrem de numeros, semn că acele 25
de zile de muzică amalgamată, cu interpreţi asemenea, nu au determinat o
suprasaturaţie sau poate că spectatorii îşi doreau şi „altceva“. Mă refer la o
anume categorie de ascultători, cei atraşi de mirajul unor denumiri sau chiar
legende ţesute în jurul acestora, extaziindu-se şi emoţionându-se că au văzut „în
realitate“ ceva despre care doar citiseră undeva-cândva. Aspect confirmat din
plin în impactul „duelului“ între viori celebre imaginat şi „lansat“ de către
Oltea Şerban-Pârâu – director al Radio România Cultural, debutând cu întâlnirea
dintre un Stradivarius şi un Guarneri, mulţi având astfel revelaţia faptului că...
mai există şi alţii care cântă pe Stradivarius, nu doar un singur solist
hipermediatizat până nu demult în aşa măsură încât parte dintre români au fost
convinşi că doar el are „acces“ la o asemenea bijuterie! Ei bine, la Tg. Mureş,
Braşov, Cluj, Timişoara, Craiova, dar şi la sala Radio din Bucureşti, avalanşa
celor atraşi de posibilitatea de a vedea acele instrumente a condus, firesc, şi
la succesul recitalurilor, dar mai ales la „descoperirea“ sau, pentru melomani,
reascultarea unor interpreţi de cotă internaţională – Liviu Prunaru, pe un Stradivarius (care... nu este cel pe care cântă
Alexandru Tomescu, aşa cum au crezut unii) şi Gabriel Croitoru pe un Guarneri care i-a aparţinut lui Enescu –
evoluând pentru prima oară împreună.
Întâmplător sau nu, cei doi au talent,
tehnică şi fineţe, dar şi dezinvoltura, umorul, calmul interior şi tinereţea
spirituală care îi determină să se simtă foarte bine într-o colaborare – deloc
„duel“ –, o superbă demonstraţie de eleganţă şi performanţă – adesea
spectaculoasă – între artişti cuceriţi ei înşişi de frumuseţea muzicii şi de
farmecul inedit al îmbinării unor sonorităţi create pe viori din veacurile
XVII-XVIII, păstrându-şi nealterate prospeţimea şi strălucirea, dar şi
personalitatea proprie.
Bine echilibrat, programul a cuprins
miniaturi interpretate, în compania pianistului Horia Mihail, de Liviu Prunaru (Vals scherzo de Ceaikovski, Dans ungar nr. 17 de Brahms-Kreisler, Meditaţie de Massenet, La ronde des lutins de Bazzini) şi
Gabriel Croitoru (Intermezzo – Souvenir
de Vienne de Provost, Zapateado şiMelodii lăutăreşti de Sarasate, Capriciul vienez de Kreisler), apoi
opusuri scrise pentru două viori (Marele
Duo de Beriot, Duo în re major de
Spohr) şi, în final, Cinci piese pentru
pian de Şostakovici. Alternând virtuozitatea cu lirismul (fără a fi nicio clipă
tentaţi să sublinieze latura sentimental-romantică, de atâtea ori speculată),
impecabili în plan tehnic şi expresiv, cei doi violonişti i-au încântat pe cei
care îi apreciază încă din anii când erau elevi şi, deopotrivă, pe cei care îi
ascultau probabil pentru prima oară, aplaudându-i entuziast chiar şi... după
fiecare parte a lucrărilor, deci departe de a avea măcar cunoştinţă despre împărţirea
opusurilor în trei sau patru secţiuni (care însă... nu erau menţionate în
programul de sală). Era şi acest aspect o prelungire a reacţiilor ce au
caracterizat întreg Festivalul...
Trecând peste astfel de „detalii“, sperând că
şi novicii au învăţat „lecţia“ pentru altădată, cuceriţi acum de paginile
minunate tălmăcite cu ştiinţă şi firesc, am ascultat cu o reală plăcere şi emoţie
acea întâlnire a două viori ilustre, fiecare cu o istorie anume, puse în
valoare de artişti din generaţia (încă) tânără pe care „străinătatea“ îi
apreciază de ani buni şi pe care, în sfârşit, de o vreme au început să-i
„observe“ şi organizatorii vieţii muzicale bucureştene, după ce ne-au sufocat
efectiv cu zeci de apariţii ce purtau o unică „semnătură“ din varii şi
discutabile motive. Iar dacă anterior i-am regăsit în multe ediţii ale
Festivalului de la Sinaia, de această dată am asistat la recitalul lor „în duel“
– o experienţă aparte, reliefând calitatea lor de artişti adevăraţi, care „fac
muzică“ în cel mai frumos sens al expresiei, completându-se, intuindu-şi intenţiile
interpretative, conferind un plus de farmec unor lucrări alese din repertoriul
accesibil publicului larg şi totodată de mare rafinament.
O seară în
care marea muzică a fost „la ea acasă“, beneficiind de colaborarea ideală a
unor tineri dar demult maeştri, cântând pe viori născute la Cremona, în familii
de lutieri care s-au numit Stradivarius şi Guarneri şi care au dovedit (şi)
acum că între ele nu există, de fapt, o rivalitate, ci doar o... diferenţă de
caracter. Dar se pare că se pregăteşte un „duel“ între „creaţiile“ aceleiaşi
familii – o provocare la fel de interesantă. Cei care (încă) nu ştiu vor afla
astfel că şi alţi români (din lume) cântă pe Stradivarius... şi chiar foarte
bine!