Ora 19.30. Ajunsesem
mai devreme, strecurându-mă printre macarale, schele, garduri de fier, spre
intrarea săli mici a teatrului, observând cum fac acelaşi slalom, viitoarele
spectatoare, rar însoţite de bărbaţi cu figuri placide şi indispuse, dând
impresia că, venind la teatru, au pierdut un şpriţ cu prietenii sau un thriller
la TV.
19.45. După ce mi-am depus pardesiul la
garderobă, am cumpărat un program şi, răsfoindu-l, am aflat anul absolvirii
Institutului de Teatru de actriţe, deducând astfel, printr-un exerciţiu de
probabilitate, şi vârsta lor. Încă un amănunt: am citit ceva ce m-a înfiorat:
costumele celor cinci sunt desenate de Zina Dumitrescu. Sunt scuturat de un
suspin. Săraca! Acolo unde e ea, luptându-se cu vitregia sorţii, a avut totuşi
luciditatea să conceapă cinci costume de scenă. E de felicitat.
20.01. Imediat ce m-am strecurat în sală,
neexistând cortină, am luat cunoştinţă cu decorul piesei (realizat de Diana
Dan): se vrea o cameră de zi a unui apartament care are tot ce putea oferi
celor cinci actriţe care vor interpreta cele cinci femei de tranziţie, cum anunţă
titlul piesei, un sejur confortabil, de o oră şi jumătate, durata maximă a unui
spectacol modern, adică patru scaune tapisate, o canapea, o masă centrală, alta
pe fundal plină cu sticle de băutură. În timp ce fotografiam mental decorul şi
mă instalam pe un scaun rămas, printr-un miracol, liber, s-a făcut auzită la un
difuzor o voce monotonă, care, după ce s-a prezentat (era o tânără şi încântătoare
actriţă pe vremuri), ne-a invitat să închidem telefoanele mobile; anunţul s-a
repetat de încă două ori în acelaşi fel, creându-mi o nedumerire logică: de ce
era nevoie să se prezinte de trei ori?
20.10. În fine, în
scenă apare, pe o melodie a unui vechi tangou, septuagenara autoare, absolventă
de IATC în 1960, care, am dedus, va juca una din cele cinci femei anunţate de
tranziţie. În caietul-program poartă numele de Gazda şi, vioaie, în ciuda vârstei, printre cunoscutele-i cascade
de râs, a anunţat că aşteaptă vizita a patru prietene, după care, aşa,
tam-nisam, i-a dat un telefon bărbatului său. Hait, mi-am zis: ăsta va fi mărul
discordiei! Între timp, prietenele sosesc pe rând şi, în minutele următoare, se
produc cunoscutele banalităţi, care se găsesc din belşug în manualele de bună-cuviinţă.
Face o impresie deosebită toaleta femeii de tranziţie, intitulată în caietul
program Profesoara (interpretată de
Giliola Motoi, care a absolvit în 1996 Academia de Arte „Luceafărul“, avându-l
ca profesor pe nimeni altul decât George Motoi, actualul ei soţ).
20.14. Urmează un
prim impas: una dintre prietenele de tranziţie şi-a trimis în locul ei fiica,
ceea ce o enervează pe Gazdă şi-i
arde o lungă povestire despre moarte în care apare chiar Moartea (poveste ciupită
identic din „Cercul Mincinoşilor“ de Jean-Claude Carrière). Terifiant. Sunt
zguduit. Mă uit în sală: impasibilă. Unele feţe par nedumerite. Veniseră la o
comedie.
20.18. Începând o
sporovăială tipic feminină, despre sexualitate, imediat Gazda îi arde o poveste
despre sex (de fapt un vis), după care urmează o partidă de ghicit în cărţi,
din care aceeaşi persoană află că o înşală bărbatul. Hait, mi-am zis, vom
asista la o dramă de adulter. Dar minutele trec şi, după ce mai toate
personajele declară că vor să bârfească, să bea, chiar să se îmbete, iar Gazda,
care evoluează printre scaune ca pe papainoage (cum se exprimă o invitată),
declară iar, tam-nisam, că îi e dor de ruşi,
ceea ce produce în scenă o linişte totală, iar în sală o minimă rumoare. Sunt îngrozit:
ce personaj ciudat este Gazda, ce curaj are să declare asta, tocmai acum, când
suntem în NATO! Tare piesă! Dar, după un moment de pauză, în care se aude o
muzică rusească, Gazda începe o lungă peroraţie, în care explică faptul că îi e
dor, de fapt, de muzica rusească şi-i arde iar o povestire despre cât şi cum au
suferit ea şi familia ei din cauza ruşilor, cum li s-a confiscat tot avutul,
cum au fost nevoiţi să se refugieze într-o cocioabă. Şi totuşi, ei îi e dor de
ruşi!
20.25.
Gazda îşi continuă lungul monolog în care vorbeşte de închisori, de americani,
de droguri, de faptul că, după ce românii au fost slugi la ruşi, o să ajungă
slugi la americani, de primele ei experienţe sentimentale cu un tânăr care,
îndrăgostit de ea, trece neatent strada şi este călcat de o maşină, recită
chiar o poezie, care se termină cu versurile (citat din memorie): să trăiască mă-ta
care te-a născut, datorită mă-tii noi te-am... Şi a făcut o pauză, sugerând că
versul se termină cu un cuvânt de argou, pe care DEX-ul nu-l menţionează, la
care sala jubilează, evidenţiind că a înţeles despre ce e vorba în propoziţie.
În continuare, gureşa Gazdă sporovăieşte despre Cioran, specificând că noi l-am
făcut mare, pentru că în Franţa nu se ştie mai nimic de el, de revoluţia din
decembrie ’89, unde au murit atâţia tineri ca să profite alţii etc. Atenţia de
la piesă îmi e abătută de o spectatoare, care a părăsit scaunul, a traversat
spaţiul dintre scenă şi sală şi a dispărut într-o direcţie necunoscută.
Mă uit la ceas: deja s-a făcut 20.45. Zăpăcit,
bulversat de atâta vorbărie, nu mă mai emoţionează faptul că una dintre femeile
de tranziţie, cea numită Bibliotecara,
face o mărturisire şocantă, că ar fi mitomană. Nici că altă femeie de tranziţie,Afacerista, care fusese acuzată că fură la cărţi, a aruncat spre sală o
replică teribilă: „Te iei de mine, dar de ăia care fură milioane cine se ia?“,
după care îşi exprimă dorinţa că ar vrea să i se taie capul, ca să i se pună
altul în loc. Nici că tânăra venită în locul mamei primeşte, după ce se plânge
că este terorizată de mamă, care n-o lasă să se mărite cu cel pe care îl iubeşte,
o palmă de la Bibliotecară, nu mai reţin de ce. Nici faptul că cele cinci au
chef să se sărute şi nici că încercă să facă antren dansând pe muzică
italienească.
Deşi atenţia începuse să-mi slăbească, totuşi
prind ideea că Gazda declară, la 21.20, că vrea să se sinucidă, iar una dintre
prietene îi oferă un pistol, pe care îl avea în dotare, ca să procedeze în
consecinţă. (Ce timp, ce vremuri trăim dacă o femeie are în poşetă un pistol!)
Aici, bineînţeles, am devenit atent, zicându-mi că, după atâta vorbărie, am să
asist, în sfârşit, la o scenă dramatică. Dar, sub privirile impasibile ale
celor patru femei, Gazda duce la tâmplă micul pistol şi, după câteva secunde
bine calculate, când chiar crezi că va apăsa pe trăgaci, scoate din buze un
sunet care ar imita glonţul! Aş mai putea continua să narez ce se mai întâmplă
în aşa-zisa piesă de teatru – multe lucruri, printre care faptul că Gazda află,
la ora 21.25, de la Afaceristă, că bărbatul ei o înşală de nouă ani, cu
Profesoara, dar teama să nu plictisesc cititorul avizat cu ce se-ntâmplă într-o
piesă fără un pic de conflict, fără cea mai mică idee de ce ar fi trebuit să
fie o piesă de teatru, a unei autoare care se foloseşte de simpatia publicului
pentru a-i înfăţişa o peltea indigestă, mă îndeamnă să închei aici reportajul
meu despre un aşa-zis succes al Teatrului Naţional.
Te poţi întreba pe bună dreptate: oare ăsta
să fie nivelul dramaturgiei române actuale? Bineînţeles că nu. Acesta e doar
nivelul gustului celor care se ocupă de repertoriul Teatrului Naţional.
Actorii, bieţii de ei, joacă ce li se oferă. Că aşa-i în tranziţie!
