„Un
singur nai, dar câte ecouri în păduri”, spunea Ion Pillat. Tot astfel, Eminescu
este asemeni unui nai solitar în pădurea de ecouri în care se îngână glasurile
celor ce vor repeta de-a pururi: „Ce te legeni, codrule?”, „Trecut-au anii”,
ori „La steaua”, sau alt vers din cufărul bogat de zestre poetică lăsată de
acesta moștenire limbii române.
Spre
a nu-i uita chipul, pictorii și sculptorii s-au întrecut în încercarea de a
ni-l prezenta după cum l-au văzut ei cu ochii sufletului. Fiecare a încercat să
scoată în evidență o anume trăsătură a poetului, plecând de la una din cele
patru fotografii păstrate în memoria hârtiei fotografice. Doar patru fotografii
stau drept borne ale trecerii pe pământ a celui care ne-a revoluționat limba,
poezia, gândirea filosofică, jurnalismul, discursul politic, ideea de dragoste
de țară și mândria de a aparține acestui neam. Așa se face că avem un Eminescu
tânăr, un altul deja adult, cu mustăcioară, îmbrăcat elegant în alb, un al
treilea în care apare cu mustața bine cumințită și privirea înaltă și ultima –
chip devastat de iarna pustiirilor toate.
Eminescu
cel cu chip de luceafăr pogorât printre muritori de dragul unui „chip de lut”,
tânărul luminat de o iubire în ale cărei flăcări a ars până s-a mistuit, este
și cel mai frecvent reinterpretat de artiști. Pornind de la acel chip –
imaginea a fost surprinsă în atelierul fotografului praghez Jan Tomàs, pe când
poetul avea doar nouăsprezece ani – avem cel mai mare număr de lucrări de
grafică, pictură, sculptură, realizate de autori români sau străini. A-i
enumera ar însemna să ne rătăcim printre nume. Amintesc doar câteva,
emblematice: Aurel David cu al său „Arborele Eminescu”, Sabin Bălașa –
„Luceafărul” (Universitatea din Iași) –, sau Gheorghe Anghel – „Eminescu”
(Ateneul Român din București). Pentru numărul imens de lucrări de artă
reprezentându-l pe Eminescu sau inspirate din poezia sa, poetul a fost înscris
în Cartea Recordurilor, biblia modernă a toate câte nu au egal pe lume.
Doresc
să amintesc și două dintre lucrările cele mai recente: Prima este realizată în
marmură de Carrara, în Canada, de sculptorul român Nică Petre (1936–2008),
autoexilat în anii ’80 din „cercul prea strâmt” în care o politică aberantă
încerca să ne țină pe toți „strâns uniți în jurul partidului”. A doua este
lucrată în bronz, creație a sculptorului Radu Adrian (n. 1945), plecat și el
prin anii ’80 în „lumea nouă” și îngrozitor de liberă, dar revenit pe plaiurile
noastre după frumoasa nebunie din iarna dezlănțuirilor noastre din ’89.
Prima
dintre amintitele sculpturi se află la Centrul cultural „Nică Petre” de la
Câmpul românesc din Hamilton, Ontario. O replică tot în marmură a acesteia este
astăzi în orașul natal al sculptorului, Brăila, la muzeul care-i poartă numele,
înființat în semn de omagiu după dispariția artistului. Ea face parte dintr-un
lot generos de lucrări donate României de sculptor. Portretul poetului este
realizat „în cheie romantică”, invită la visare, la poezie.
Cea
de-a doua lucrare, semnată de Radu Adrian, ne prezintă un Eminescu militant,
dârz, semeț. O fi gazetarul de la „Timpul”, cel temut de șleahta politicienilor
corupți, sau autorul „Doinei” cea purtătoare de grai și dor românesc „de la
Nistru pân’ la Tisa”. Sau poate chiar Luceafărul privind peste lume, nemuritor
și rece. Lucrarea aceasta, creată de artist în anul premergător aniversării a 100
de ani de la Marea Unire, a fost transpusă în bronz și va fi dezvelită la
Curtea de la Argeș la 12 august.
Și
uite așa, prin creația artiștilor, poetul-luceafăr Mihai Eminescu devine paznic
de far, oștean mereu de veghe la frontierele țării, în miezul cald al fiecărui
ținut cu oameni cărora limba română le rămâne limba dorului.
