Suntem în UE?
Suntem! Deocamdată, cultural și turistic. Cu ocazia asta ne asumăm, neobligați
de nimeni, ca în problema spinoasă a imigranților, să cunoaștem literatura
dramatică a țărilor din marea familie europeană din care am avut dorința
nestrămutată să facem parte. „Lut“ face
parte, probabil, din această interesantă operațiune de comprehensiune a
culturilor țărilor care și-au unit destinele, vrând să arate practic lumii
întregi că numai printr-o mare unire se poate realiza bunăstarea mult visată.
Pe vremea
comunismului, teatrelor din România le revenea sarcina obligatorie ca, pe lângă
literatura dramatică originală, scrisă în stilul realismului socialist, să
aducă pe scenă literatura dramatică a țărilor socialiste. Ani de zile s-au
jucat piese mai bune sau mai rele, recomandate de vechile comitete de cultură
din Uniunea Sovietică, Polonia, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia și chiar
Republica Democrată Germană. Acum, se joacă cu frenezie, anunțate cu surle și
tromboane, piese destul de modeste, triste, care prezintă viața unor marginali,
homosexuali în majoritate, refuzați de viață, din Suedia, Norvegia, Portugalia,
Grecia. Se joacă cu succes, de ani de zile, o piesă extrem de scandaloasă,
intitulată „Șefele“, a germanului Wermer Schwab, la Teatrul Odeon. În mod
normal, această piesă n-ar avea ce căuta pe scena unui teatru.
„Lut“, în ultimă instanță, este o modestă piesă
olandeză, tradusă de Liliana Alexandrescu, izvorâtă, după cum mărturisește
autoarea Marijke Schermer (regizoare, romancieră), dintr-un eseu al scriitoarei
flamande Patricia de Martelaere, intitutlat „Dorința de a fi neconsolat“. Este
o piesă inabil construită, jucată monoton de o echipă de actori excelenți,
condusă de un regizor care nu mai e demult tânăr, Vlad Masaci, într-un decor
„mișcător“, semnat de Andu Dumitrescu, extrem de colorat, ce se vrea
original (poate și este), care-și propune să dezvolte grafic, la vedere,
stările emoționale ale personajelor.
Pe scurt, eroina,
jucată destul de patetic de vedeta de televiziune Irina Movilă (fostă într-o
vreme actriță a Naționalului), cu lungi și inutile explicații, se îndrăgostește
puternic, în tinerețe, de un bărbat, care la un moment dat o părăsește
inexplicabil, ca apoi să revină, la fel de misterios, peste 15 ani, cerându-i
imperios să-și părăsească noua familie. Ea acceptă pentru moment, luând cu sine
doar o lopată, după care, răzgândindu-se, revine în vechiul loc, dar fără
lopata misterioasă.
Dacă tinerele
Natalia Călin (sora eroinei) și Cristina Constantinescu (rodul iubirii din
tinerețe al eroinei) au roluri mici și destul de nesemnificative, dar de care
se achită excelent, iar Claudiu Istodor, achiziționat de la Teatrul Mic,
reușește cu brio să încheie un personaj taciturn, cu ajutorul căruia eroina a
traversat o lungă perioadă din viața ei, greul spectacolului este dus de Mircea
Rusu, într-o compoziție impresionantă. Inițial, el apare ca un fel de Jean
Valjean misterios, dar apoi ca un om care vrea să-și înfrângă destinul.
Este, poate, al
treilea rol de „amant fatidic“ pe care actorul îl joacă în ultimele
stagiuni cu succes, ceea ce nu-i de ici-de colo.
Până la urmă,
spectacolul se termină cu „pupat piața independenței“, spre mulțumirea
spectatorilor, care au avut impresia două ore că au asistat la un colț de viață
adevărată dintr-o țară prosperă la care visează intens.
Și totuși, te
poți întreba dacă un spectacol ca „Patima roșie“ de Mihai Sorbul, care nu s-a
mai jucat de ani de zile, n-ar fi fost mai potrivit.
