La 2 iulie va începe cea de-a 98-a ediţie a Turului Franţei, cea mai importantă competiţie sportivă anuală din lume. Ca de obicei în ultimii ani, interesul faţă de întrecerea cicliştilor este surclasat de scandalurile legate de doping, chiar înainte de începerea Turului. Până acum o săptămână, nu se ştia nici măcar cine sunt favoriţii acestei ediţii, din moment ce nu era sigur că însuşi campionul din 2010, 2009 şi 2007, spaniolul Alberto Contador, va fi lăsat să participe, după ce a picat un control antidoping în 2010.
Din păcate, povestea lui Contador nu este o excepţie. Ultimul câştigător „curat“ al Marii Bucle este marele Miguel Indurain, în 1995. Un an mai târziu, Bjarne Riis întrerupea dominaţia de cinci ani a spaniolului. Bănuit încă de pe atunci că s-ar fi dopat, Riis a recunoscut oficial acest lucru în 2007. Turul din 1997 a fost câştigat de germanul Jan Ullrich, care avea să fie suspendat pentru dopaj şi silit să se retragă din ciclism în 2006. Povestea învingătorului din 1998, Marco Pantani, este încă şi mai tragică. Italianul reuşea să câştige competiţia în special datorită unei performanţe incredibile pe căţărarea de la Col du Galibier, când a trecut linia de sosire cu aproape nouă minute în faţa lui Ullrich. Un an mai târziu, Pantani este exclus din Turul Italiei, iar problemele legate de dopaj îl împing într-o depresie ireversibilă. A decedat în 2004, în urma unei supradoze de cocaină, posibil agravată şi de consumul de eritropoietină şi alte substanţe interzise.
Între 1999 şi 2005, Bucla intră sub dominaţia absolută a lui Lance Armstrong. Deşi nu s-a dovedit niciodată că s-ar fi dopat, din ce în ce mai multe mărturii ale foştilor colegi de echipă ai americanului atestă acest lucru. Un control din 1999 a relevat urme de steroizi în urina lui Armstrong, deşi într-o concentraţie puţin sub limita admisă.
Ediţia din 2006 a Turului reprezintă apogeul scandalurilor de dopaj. Cinci dintre principalii favoriţi, inclusiv Ullrich şi Contador, sunt eliminaţi încă înaintea începerii competiţiei. Câştigătorul iniţial, americanul Floyd Landis, este descalificat la scurt timp după încheierea cursei. Victoria îi revine lui Oscar Pereiro, care, la rândul lui, fusese depistat pozitiv la cel puţin două controale. Spaniolul va rămâne însă cu titlul în palmares în urma dubiosului argument că a luat substanţe interzise pentru a-şi trata astmul (de parcă un astmatic real ar putea într-adevăr concura la acest nivel!).
În aceste condiţii, ce sens mai are Turul? Probabil şi campionul din acest an va fi depistat pozitiv, mai devreme sau mai târziu. Are vreun rost o competiţie în care toţi concurenţii încalcă regulile, în fiecare an, şi care a devenit mai mult o cursă între noile substanţe interzise şi modalităţile din ce în ce mai perfecţionate de a le depista?
Chiar dacă tot mai mulţi ciclişti sunt suspendaţi anual, organizatorii au pierdut bătălia cu dopajul. Concurenţii nu au, de altfel, altă soluţie. În momentul în care toţi ceilalţi se dopează, un sportiv „curat“ nu are absolut nicio şansă. Poate că dopingul ar trebui legalizat, pentru aceleaşi motive care au dus la legalizarea drogurilor în unele ţări ale Europei. Supravegherea medicală ar fi mai uşoară, riscurile medicale asumate de sportivi mai mici. Şansele s-ar egaliza un pic şi poate că Marea Buclă ar deveni un spectacol mai interesant. Dar în mod sigur, mai onest.
