Newsflash
Cultură

Don Juan vorbeşte bulgăreşte

de Candid STOICA - mai 1 2013
Don Juan vorbeşte bulgăreşte
   Mitul medieval al lui Don Juan, născocit de obscurul călugăr din Ordinul Milei, Gabriel Téllez, autor dramatic al mai multor autos sacramentales şi a peste 300 de comedii, cu numele de Tirso de Molina, a intrigat, a fascinat, a obsedat lumea literaturii şi morala modernă a Occidentului, propulsând un erou necredincios, seducător, care sfidează societatea şi instituţiile ei, familia, religia, moartea şi chiar pe Dumnezeu. Mitul literar constituindu-se, maşinăria timpului a fost pornită, şi zeci de autori preiau povestea: Lenau, Byron, Mozart, Goldoni, Alexandre Dumas-tatăl, José Zorrilla y Moral, Puşkin, Max Frisch şi chiar Nicolae Breban (într-un roman). Donjuanul român se va numi Rogulski, al lui Mozart (libretul Lorenzo da Ponte) Don Giovanni şi cel mai adesea Don Juan va fi spaniol. Drama „Seducătorul din Sevilla sau Musafirul de Piatră“, publicată în 1627, evocă figura hidalgoului Don Juan Tenorio, care, într-o noapte, la Sevilla, schimbând mantia cu prietenul său, marchizul de la Mota, o seduce pe doña Ana, frumoasa fiică a comandorului de Calatrava Gonzalo de Ulloa, după care îi ucide tatăl în duel.
   Pe la 1665, Molière, la cererea trupei sale, a abordat şi el subiectul, trezind furia ipocriţilor, care l-au acuzat de necuviinţă, generând astfel un alt scandal, după cel iscat cu piesa „Tartuffe“. „Don Juan“ s-a jucat, cu unele modificări, de 15 ori, cu succese mediocre, după care a fost interzis; Molière deţinea rolul lui Sganarelle, iar La Grange pe cel al lui Don Juan. În 1677, Corneille a publicat o ediţie în versuri a piesei, înlocuind scena finală cu una convenţională (Don Juan se va retrage la mânăstire). Textul integral a fost restabilit de abia în 1819. Povestea manuscriselor lui Molière, comparabilă cu a celor shakespeariene, poartă în sine un mister de nepătruns: nu s-a păstrat nimic scris de mâna lui!
   Pe scurt, varianta lui Molière: Don Juan, după ce îşi părăseşte soţia, pe dona Elvira, este urmărit de fraţii acesteia pentru a-l provoca la duel. El însă îl scapă pe unul dintre ei din mâinile unor tâlhari. Ulterior, îşi bate joc, pe rând: de tatăl său, minţindu-l că s-a pocăit, de un amărât de cerşetor şi chiar de statuia Comandorului (pe care l-a ucis) invitând-o la o cină. Statuia, contrar logicii, nu refuză invitaţia şi se prezintă personal la locul de întâlnire. Întâmpinând-o, Don Juan, fără să se teamă, prinde mâna de piatră a statuii, care-l împinge în infern! De scena asta moralizatoare (şi în acelaşi timp terifiantă) s-au temut mai toţi regizorii, de la Louis Jouvet la Jean Vilar, ei neştiind cum ar fi mai bine să rezolve momentul: Don Juan să dispară subit, într-o trapă, să-i ia foc costumul sau pur şi simplu să ţipe, să se zvârcolească, în timp ce „tunetul cade cu un zgomot asurzitor acoperindu-l cu fulgere măreţe, pământul căscându-se ca să-l înghită“.
   Cunosc piesa, am jucat în 1980 într-un excelent spectacol regizat de V. Moisescu, care a folosit o versiune semnată de Iosif şi Nina Cassian. A avut trei protagonişti de marcă: Iurie Darie (Don Juan), M. Pălădescu (Sganarelle), Sanda Toma (dona Elvira). De asemenea, am participat, în 1954, la o înregistrare a piesei la radio, unde rolurile principale au fost interpretate de N. Brancomir (Don Juan), Tudorel Popa (Sganarelle), Marieta Deculescu (dona Elvira), mie revenindu-mi acela al lui „barbă rară“.
   Spectacolul Don Juan al Teatrului Popular „Ivan Vazov“ din Sofia (regizor Alexander Morfov, decoruri Alexander Orlov şi A. Morfov, costume Marina Raychinova) beneficiind, în rolul lui Don Juan, de ex­cep­ţionalul Deyan Donkov, ne-a încântat, ne-a entuziasmat, făcându-ne să uităm cu desăvârşire de bariera limbii. Am asistat la o transpunere modernă a unei piese clasice. Morfov este deja cunoscut publicului bucureştean ca autor al admirabilei montări a piesei „Vizita bătrânei doamne“ de Durrenmatt, tot pe scena Teatrului Naţional.
   Cu o distribuţie ce include excelenţi şi adecvaţi actori, regizorul bulgar a dezvoltat scene foarte bine şi inedit realizate. De pildă, cea din actul doi, când Don Juan este pescuit din apele mării de un grup de ţărani, în urma naufragiului navei cu care fugise de la Neapole pentru a scăpa de căsătoria cu dona Isabela, apa este simbolizată de nişte cearceafuri mişcătoare. Mai amintesc scena în care personajul principal, vrând să scape de avansurile donei Elvira, se refugiază în sală, unde descoperă o tânără spectatoare, încercând pe loc să o seducă. Neaşteptat şi inedit moment. Aş mai putea aminti scenele cu tatăl său, încărcate cu sarcasm, greu de egalat, în care Don Juan declară că s-a pocăit, bineînţeles minţind, scene care au revoltat, la timpul respectiv, pe mulţi ipocriţi şi bigoţi. De asemenea, este de neuitat teribila şi faimoasa scenă a întâlnirii eroului cu un cerşetor care este silit, contra plată, să-şi nege cinstea, religia şi chiar pe Dumnezeu. Aşa cum s-a jucat, scena este, în mod sigur, rescrisă de regizor pentru că ea nu apare nici în textul francez, nici în traducerea românească din 1955, semnată de Alex. Kiriţescu.
   Regizorul are o atracţie deosebită pentru instrumente şi ustensile moderne, înarmându-l pe Don Juan, pe lângă floretă, cu o armă de foc. Astfel, Comandorul este ucis cu un foc de pistol, iar unul din fraţii Elvirei este rănit tot cu aceeaşi armă. Don Juan şi Sganarelle, pentru a scăpa de urmăritori, folosesc… biciclete!
   Este de admirat jocul modern, nervos, de multe ori fremătător, pasionat, al celor doi actori din rolurile principale – Deyan Donkov (Don Juan) şi Zahari Baharov (Sganarelle) – care se completează reciproc, ca doi parteneri ideali, realizând o performanţă artistică demnă de invidiat. Ne-a fost oferit un Don Juan care nu este un seducător de duzină sau un colecţionar prozaic de femei, ci un adevărat bărbat neînfricat, un erou orgiastic şi provocator.
   În schimb, finalul spectacolului, pe care îl aşteptam cu sufletul la gură, mi s-a părut lipsit de dramatism, fiind telefonat, cum se spune în limbaj teatral, deşi are o punere în scenă grandioasă: Don Juan şi Comandorul stau la o masă suspendată, enormă (cât toată scena). Între ei se află o lumină puternică, prin care se străvede că „plouă“ o pulbere, care ne poate da impresia că ar fi cenuşă. Don Juan înaintează curajos spre Comandor, însă la jumătatea drumului lumina puternică şi cenuşa care curge abundent îl acoperă în întregime.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe