Mitul medieval al lui Don Juan, născocit de
obscurul călugăr din Ordinul Milei, Gabriel Téllez, autor dramatic al mai
multor autos sacramentales şi a peste 300 de comedii, cu numele
de Tirso de Molina, a intrigat, a fascinat, a obsedat lumea literaturii şi
morala modernă a Occidentului, propulsând un erou necredincios, seducător, care
sfidează societatea şi instituţiile ei, familia, religia, moartea şi chiar pe
Dumnezeu. Mitul literar constituindu-se, maşinăria timpului a fost pornită, şi
zeci de autori preiau povestea: Lenau, Byron, Mozart, Goldoni, Alexandre
Dumas-tatăl, José Zorrilla y Moral, Puşkin, Max Frisch şi chiar Nicolae Breban
(într-un roman). Donjuanul român se va numi Rogulski, al lui Mozart (libretul
Lorenzo da Ponte) Don Giovanni şi cel mai adesea Don Juan va fi spaniol. Drama
„Seducătorul din Sevilla sau Musafirul de Piatră“, publicată în 1627, evocă
figura hidalgoului Don Juan Tenorio, care, într-o noapte, la Sevilla, schimbând
mantia cu prietenul său, marchizul de la Mota, o seduce pe doña Ana, frumoasa
fiică a comandorului de Calatrava Gonzalo de Ulloa, după care îi ucide tatăl în
duel.
Pe la 1665, Molière, la cererea trupei sale,
a abordat şi el subiectul, trezind furia ipocriţilor, care l-au acuzat de
necuviinţă, generând astfel un alt scandal, după cel iscat cu piesa „Tartuffe“.
„Don Juan“ s-a jucat, cu unele modificări, de 15 ori, cu succese mediocre, după
care a fost interzis; Molière deţinea rolul lui Sganarelle, iar La Grange pe
cel al lui Don Juan. În 1677, Corneille a publicat o ediţie în versuri a
piesei, înlocuind scena finală cu una convenţională (Don Juan se va retrage la
mânăstire). Textul integral a fost restabilit de abia în 1819. Povestea
manuscriselor lui Molière, comparabilă cu a celor shakespeariene, poartă în
sine un mister de nepătruns: nu s-a păstrat nimic scris de mâna lui!
Pe scurt, varianta lui Molière: Don Juan,
după ce îşi părăseşte soţia, pe dona Elvira, este urmărit de fraţii acesteia
pentru a-l provoca la duel. El însă îl scapă pe unul dintre ei din mâinile unor
tâlhari. Ulterior, îşi bate joc, pe rând: de tatăl său, minţindu-l că s-a pocăit,
de un amărât de cerşetor şi chiar de statuia Comandorului (pe care l-a ucis)
invitând-o la o cină. Statuia, contrar logicii, nu refuză invitaţia şi se
prezintă personal la locul de întâlnire. Întâmpinând-o, Don Juan, fără să se
teamă, prinde mâna de piatră a statuii, care-l împinge în infern! De scena asta
moralizatoare (şi în acelaşi timp terifiantă) s-au temut mai toţi regizorii, de
la Louis Jouvet la Jean Vilar, ei neştiind cum ar fi mai bine să rezolve
momentul: Don Juan să dispară subit, într-o trapă, să-i ia foc costumul sau pur
şi simplu să ţipe, să se zvârcolească, în timp ce „tunetul cade cu un zgomot
asurzitor acoperindu-l cu fulgere măreţe, pământul căscându-se ca să-l înghită“.
Cunosc piesa, am jucat în 1980 într-un
excelent spectacol regizat de V. Moisescu, care a folosit o versiune semnată de
Iosif şi Nina Cassian. A avut trei protagonişti de marcă: Iurie Darie (Don
Juan), M. Pălădescu (Sganarelle), Sanda Toma (dona Elvira). De asemenea, am
participat, în 1954, la o înregistrare a piesei la radio, unde rolurile
principale au fost interpretate de N. Brancomir (Don Juan), Tudorel Popa
(Sganarelle), Marieta Deculescu (dona Elvira), mie revenindu-mi acela al lui
„barbă rară“.
Spectacolul Don Juan al Teatrului
Popular „Ivan Vazov“ din Sofia (regizor Alexander Morfov, decoruri Alexander
Orlov şi A. Morfov, costume Marina Raychinova) beneficiind, în rolul lui Don
Juan, de excepţionalul Deyan Donkov, ne-a încântat, ne-a entuziasmat, făcându-ne
să uităm cu desăvârşire de bariera limbii. Am asistat la o transpunere modernă
a unei piese clasice. Morfov este deja cunoscut publicului bucureştean ca autor
al admirabilei montări a piesei „Vizita bătrânei doamne“ de Durrenmatt, tot pe scena Teatrului Naţional.
Cu o distribuţie ce include excelenţi şi
adecvaţi actori, regizorul bulgar a dezvoltat scene foarte bine şi inedit
realizate. De pildă, cea din actul doi, când Don Juan este pescuit din apele mării
de un grup de ţărani, în urma naufragiului navei cu care fugise de la Neapole
pentru a scăpa de căsătoria cu dona Isabela, apa este simbolizată de nişte
cearceafuri mişcătoare. Mai amintesc scena în care personajul principal, vrând
să scape de avansurile donei Elvira, se refugiază în sală, unde descoperă o tânără
spectatoare, încercând pe loc să o seducă. Neaşteptat şi inedit moment. Aş mai
putea aminti scenele cu tatăl său, încărcate cu sarcasm, greu de egalat, în
care Don Juan declară că s-a pocăit, bineînţeles minţind, scene care au
revoltat, la timpul respectiv, pe mulţi ipocriţi şi bigoţi. De asemenea, este
de neuitat teribila şi faimoasa scenă a întâlnirii eroului cu un cerşetor care
este silit, contra plată, să-şi nege cinstea, religia şi chiar pe Dumnezeu. Aşa
cum s-a jucat, scena este, în mod sigur, rescrisă de regizor pentru că ea nu
apare nici în textul francez, nici în traducerea românească din 1955, semnată
de Alex. Kiriţescu.
Regizorul are o atracţie deosebită pentru
instrumente şi ustensile moderne, înarmându-l pe Don Juan, pe lângă floretă, cu
o armă de foc. Astfel, Comandorul este ucis cu un foc de pistol, iar unul din
fraţii Elvirei este rănit tot cu aceeaşi armă. Don Juan şi Sganarelle, pentru a
scăpa de urmăritori, folosesc… biciclete!
Este de admirat jocul modern, nervos, de
multe ori fremătător, pasionat, al celor doi actori din rolurile principale –
Deyan Donkov (Don Juan) şi Zahari Baharov (Sganarelle) – care se completează
reciproc, ca doi parteneri ideali, realizând o performanţă artistică demnă de
invidiat. Ne-a fost oferit un Don Juan care nu este un seducător de duzină sau
un colecţionar prozaic de femei, ci un adevărat bărbat neînfricat, un erou
orgiastic şi provocator.
În
schimb, finalul spectacolului, pe care îl aşteptam cu sufletul la gură, mi s-a
părut lipsit de dramatism, fiind telefonat, cum se spune în limbaj teatral, deşi
are o punere în scenă grandioasă: Don Juan şi Comandorul stau la o masă
suspendată, enormă (cât toată scena). Între ei se află o lumină puternică, prin
care se străvede că „plouă“ o pulbere, care ne poate da impresia că ar fi cenuşă.
Don Juan înaintează curajos spre Comandor, însă la jumătatea drumului lumina
puternică şi cenuşa care curge abundent îl acoperă în întregime.