Newsflash
Cultură

„Don Giovanni“ fără... Don Giovanni

de Anca FLOREA - feb. 27 2013
„Don Giovanni“ fără... Don Giovanni
   După foarte mulţi ani de absenţă din repertoriu, Don Giovanni de Mozart a revenit, printr-o nouă producţie, pe scena Operei Naţionale Bucureşti, urmărită şi (uneori) aplaudată de o sală arhiplină, ca la orice premieră cu invitaţi de marcă (şi) din lumea muzicală, aşa încât reacţiile au fost extrem de nuanţate. Dacă, prin montarea anterioară, din anii ’90, Alexandru Darie îşi propusese să revoluţioneze maniera de abordare a genului, dar... nu a reuşit, de această dată am încercat să înţeleg ce şi-a propus regizoarea Anda Tăbăcaru-Hogea ca noutate de exprimare şi... încă mai „caut“. Anul trecut, lucrând cu studenţii de la UNMB, la clasa de operă, a prezentat, la ONB, dificila partitură mozartiană, păstrând acum câteva repere din acea „viziune“, precum scaunul-cuier pe care Leporello îl plimbă ca şi cum ar lua peste tot „garderoba“ lui Don Giovanni, „utilaj“ care face însă mult zgomot (de ce?!) şi în timp ce se cântă. Un alt element regăsit în actuala montare este ideea etalării bustului tânărului cuceritor (şi) prin schimbarea unor cămăşi (albă, neagră, roşie), cu sau fără motivaţie. Dacă atunci scena era goală, acum au apărut module care îşi modifică poziţia de la un tablou la altul, dar personajele intră şi ies prin perete, căci uşile sunt înlocuite cu deschiderea unor pânze, deşi marginile acelui decor sunt alăturate.
   S-au adăugat proiecţii sufocante şi foarte ilustrative (ca pentru copiii de grădiniţă), pentru că, dacă Donna Anna se referă la uciderea Comandorului, se profilează imagini „însângerate“; când Leporello cântă celebra arie, povestind despre miile de femei cucerite de Don Giovanni, pe fundal apar proiectate poze de epocă ale unor tinere destul de dezbrăcate; în timpul ariei ultime a Donnei Elvira, jocul de umbre imense alătură un cuplu şi o floare mângâiată... repetitiv; aria Donnei Anna este însoţită de petale de flori – evident, roşii – care cad din cer (pe fundal) etc. O altă „găselniţă“ este grupul de balerini, care, începând din uvertură, sugerează cumva „subiectul“, dar, de-a lungul acţiunii, reapare fără rost, într-o mişcare destul de cuminte, cele trei fete (Megumi Koshi, Miki Iwafuchi, Shino Ota) încercând să fie lascive, iar balerinul – un alter ego al personajului principal (Mugur Valsami). Dar, aşa cum este concepută coregrafia (Mălina Andrei), răstoarnă întreaga „istorie“, pentru că femeile aleargă să-l cucerească pe Giovanni, trăgând de el, aproape „bătându-se“ pentru... supremaţie. În aceeaşi manieră, în primul tablou, Donna Anna, întinsă pe jos, îl îmbrăţişează cu pasiune – şi atunci de ce se revoltă şi acuză vehement câteva clipe mai târziu?!... Sigur că „analiza pe text“ poate continua cu multe alte detalii şi stângăcii (inclusiv referitor la traducerea electronică), important fiind însă faptul că derularea scenică, relaţiile între personaje nu prea curg, nu au densitate şi fluenţă, multe dintre arii şi ansambluri sunt cântate în poziţii nemişcate, iar finalul nu este deloc rezolvat. Chiar dacă prin lume „se poartă“ intrarea personajelor în sală, nu am înţeles deloc de ce Comandorul-fantomă apare pe culoarul de la parter pentru a cânta, în timp ce, pe scenă, statuia sa este „mimată“ de un figurant (care oricum se mişcă prea mult), iar în ultimul tablou, reapare în... loja artiştilor, deşi ar trebui să-i întindă mâna „de piatră“ lui Giovanni, pe scenă – este adevărat că o mână graţioasă se tot profilează pe fundal, dar...
   Pe lângă acele decoruri există şi un glob auriu, care devine şi ochi luminos şi posibil pendul care poate îi „bate“ clipele de viaţă eroului central (dar ideea se pierde repede), şi o „perdea“ din fâşii care nu prea se motivează, şi o masă împodobită, evident, cu manechine feminine, dar există şi costume amalgamate, de la rochii de seară extravagante (dar de ce cu... cizme?!) la un fel de cămăşi-tunici pentru corişti sau costume mulate şi, pentru Masetto, un fel de salopetă (deşi el este mirele!), în culori interesante, dar cu o croială uneori dezavantajoasă. Există, în schimb, lumini foarte bine realizate (scenografia, efecte video – Anca Albani).
   Distribuţia a alăturat, în general, solişti tineri, cu glasuri calitative, ceea ce, în principiu, este minunat, dar mă întreb cine l-a „aruncat“ pe foarte tânărul bariton Daniel Pop în rolul titular, teribil de greu şi solicitant, deşi anterior susţinuse doar câteva roluri secundare, deci extrem de „crud“ şi neformat, determinându-l să evolueze în şoaptă în prima parte a spectacolului, „pe voce“ doar în arii şi la final; majoritatea interpreţilor debutau în rolurile respective, dar, spre exemplu, Cătălin Ţoropoc a abordat, la Constanţa, partituri diverse înainte de a se aventura în Leporello, şi tocmai de aceea a reuşit (rămâne să finiseze recitativele). Tenorul Augustin Hotea a apărut în două roluri importante înainte de a deveni Don Ottavio, asemeni lui Iustinian Zetea în Masetto; soprana Crina Zancu a rezolvat cu bine personajul Donna Elvira (de ce ia mereu pastile în prima parte şi... uită de ele după pauză? Este agitată, dar apoi îi trece total...), soprana Iulia Isaev a reluat un rol care, în urmă cu mulţi ani, a lansat-o pe scene europene, Donna Anna fiindu-i, atunci, o adevărată „carte de vizită“, ceea ce a demonstrat şi acum (exceptând momentele de epuizare din cea de-a doua arie). Mezzosoprana Maria Jinga a fost din nou cuceritoare (sub toate aspectele) în Zerlina, iar basul Horia Sandu – un convingător Comandor (şi cu amplificarea... de pe alte tărâmuri). În general, o echipă omogenă, bine sudată, cu potenţial sau cu reale calităţi de solist deja profesionist, alături de un cor cu scurte intervenţii bine conturate (maestru de cor, mereu acelaşi neobosit şi entuziast Stelian Olariu), orchestra a sunat bine, destul de alert şi în stil (aspect la care s-au raportat însă doar două soliste), iar dirijorul Vlad Conta a condus cu siguranţă o lucrare amplă şi complexă, rezolvând eficient şi dezechilibrele determinate în special de lipsa de experienţă a tinerilor solişti.
   Un program de sală bine făcut, un „protocol“ aşa cum trebuie au întregit efortul enorm al ansamblului, care, cu toată oboseala acumulată, a oferit un spectacol cu multe „bile albe“ în plan muzical, dar destul de inconsistent şi inutil aglomerat în rest, dând senzaţia că... nu se mai termină, deşi ar fi trebuit să fie un permanent „foc de artificii“.
   Sigur că un teatru care se respectă este obligat (moralmente) să includă în repertoriu cel puţin o operă de Mozart, sigur că la ONB există câţiva interpreţi de reală valoare şi alţii cu posibilităţi vocal-interpretative, dar cum să prezinţi Don Giovanni fără... Don Giovanni?! Mă întreb dacă sala va fi plină şi la cel de-al cincilea spectacol. Oricum, merită văzut, măcar ca experienţă cu o cotă de noutate în sine. Şi din nou se cuvine citată celebra butadă din veacul trecut – „ai Lakmé, dai Lakmé, nu ai Lakmé... nu dai Lakmé!“...

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe