Ştim de pe la călători,
amici şi cunoştinţe cum sunt asimilaţi medicii în partea poate prea mult dorită
a lumii. Mai ieri, în gazeta care ne primeşte, am găsit un excelent articol
scris de un doctor român care trăieşte
în Anglia. Am avut şi ocazia să
vorbim cu soţia unui onorabil chirurg
care opera la Londra, iar dumneaei îl văita pe acasă. Opinia cea mai echilibrată
şi realistă credem că este tot în articolul acela, deşi nu la fel de nuanţată ca în celelalte surse.
Pe scurt, în lumea „civilizată şi evoluată“, medicul este la fel de respectat,
acceptat şi onorat ca un instalator sau ca un mecanic. Dacă unuia i se strică
maşina, se duce la mecanic, iar dacă se întâmplă să tuşească el însuşi, caută doctorul. Fireşte că sunt unele
diferenţe legate de subiectul solicitării, dar ambii specialişti sunt trataţi
de beneficiar cu respectul, amabilitatea
şi preţuirea cuvenite. Dar ele sunt aproape, sau chiar cu totul, echivalente.
Nimeni nu face spectacol din meseria lui şi nici clienţii nu sunt dispuşi să
înghită scamatorii şi demonstraţii, nici măcar dinspre persoanele unor artişti
clasificaţi ca atare. Care renunţă ei înşişi la haloul oniric de care se
înconjurau în urmă cu o vreme şi coboară printre „muritori’’, insistând,
uneori, să arate că sunt la fel ca aceştia sau chiar mai puţin decât atât.
Am fost puşi într-o
situaţie de acest gen, sâmbătă, 7 martie, chiar în inima culturală a Capitalei, la Ateneul Român. De obicei, lumea caută
sâmbătă seara ori activităţi mai sprinţare, ori să zacă pe sofa, la televizor
cu familia. Numai că, iată cum, fără mare zarvă publicitară, în seara respectivă,
norocoşii au avut parte de un eveniment muzical cu mai multe capete de interes.
A fost oferit un recital cameral susţinut de Mioara Moroianu (vioară) şi Viniciu
Moroianu (pian), care a inclus, în prima parte, două sonate de Mozart (KV 304 şi KV 481), iar în partea a doua Sonata nr. 9, op. 47, „Kreutzer“.
Lăsând la o parte
munca necesară pregătirii pieselor respective, faptul că două persoane reuşesc
să ocupe ampla scenă a Ateneului şi să taie respiraţia unei adunări destul de
eterogene de spectatori, aşa cum este peste tot publicul de sâmbătă, poate ţine
şi de har, dar credem că atârnă mai mult de seriozitatea, inteligenţa şi
respectul pentru actul artistic şi consideraţia pentru spectatori. Opusurile
interpretate sunt dificile, dar mai ales pe lângă faptul că sunt relativ
cunoscute, au o structurare atât de clară încât orice disonanţă poate strica
tot. Cei doi instrumentişti au fost în situaţia de a evolua aproape două ore ca
pe margine de prăpastie, dar au făcut-o cu calmul şi precizia chirurgului de
suprafeţe mici cu risc maxim.
Artiştii au adus pe
scenă persoanele unor truditori corecţi şi au oferit sălii imaginea neprelucrată
a felului în care se iveşte muzica, a manierei în care se fabrică sunetele şi
se asamblează frazele muzicale, mişcările şi opusul.
Pianistul are
obiceiul să urmărească partitura cu o mimică mobilă, dar cu o economie de
gesturi asupra claviaturii, încât uneori aceasta pare că lucrează singură. În
centrul atenţiei, Mioara Moroianu îşi refuză, atât ca prezenţă, cât şi prin
interpretare, orice artificiu care să capteze atenţia asupra persoanei sale. Nu
lasă să se vadă nici măcar marele efort fizic pe care mai mult de jumătate din
piese îl solicită, ci numai cum, de vreo patru ori, se va încrunta ca o umbră în momentele de concentrare şi va zâmbi
tot de atâtea ori la încheieri. Deşi ar fi avut motive să ţopăie cinci minute şi
să se pupe cu toată lumea după cum i-a ieşit concertul.
Asupra valorii
pieselor cântate, precum şi a performanţelor din activitatea muzicală a
interpreţilor din acea seară, nu ne pronunţăm, pentru că există suficiente
resurse accesibile care pot fi consultate. Am stărui puţin asupra impresiei
deosebite pe care ne-a lăsat-o legătura pianistului cu instrumentul de care părea
că nu se dezlipeşte nici atunci când părăsea claviatura şi asupra tuşeului care
s-a lipsit de oricare dintre tentaţiile de stridenţă pe care cel puţin două
dintre piesele serii le puteau impune.
Am preferat să nu investigăm, deocamdată, pe ce vioară a cântat Mioara Moroianu sâmbătă,
pentru a nu destrăma taina care îi permite să elibereze din corpul
instrumentului sunete încălzite, rotunde şi limpezi, despre care o pană lirică
ar scrie că ajung direct la inimi. Care inimi, poate, nu vor uita vreodată
ultima piesă oferită, ca un splendid cadou, de cei doi protagonişti, în substanţa Ariei pe coarda sol de J. S. Bach,
ce a încheiat seara într-un fel atât de entuziast încât am fi în pericol să uzăm
de termeni emfatici pentru a-l înfăţişa.
Şi toate acestea prin
munca atentă, calmă şi discretă, atât văzută, cât mai ales nevăzută, a două
personalităţi concentrate mai degrabă pe complexitatea şi demnitatea muncii
decât pe importanţa şi efemeritatea imaginii publice.
Un reputat şi
venerabil ATI-ist povestea recent cum a dat anestezie unor mari chirurgi care făceau
„spectacol“ din arta lor, dar şi altora
atenţi la lucrul dificil, la viitorul
cazului şi al resurselor disponibile (Nicolae Hortolomei) şi aprecia că cei
muncitori, rezervaţi şi modeşti erau mai
eficienţi şi mai utili semenilor în suferinţă. În acest sens, ne-am bucurat
când am văzut, în urmă cu vreo doi ani, într-o clinică chirurgicală cunoscută
din Bucureşti, că persoanele cele mai frapante erau brancardierii şi
asistentele. Profesorul, şeful de secţie şi chirurgii cu nume bun umblau pe
lângă ziduri aproape neobservaţi. Poate că şi ei merg, din când în când, la
Ateneul Român.