Chiar fără a se bucura de răspândirea pe
care o are în prezent engleza ori pe care o avea în trecut franceza, italiana
rămâne totuşi limba unei mari culturi, de o muzicalitate aparte, căreia îi
datorăm pagini şi versuri nemuritoare, celebre librete de operă şi nu numai.
Pentru a-i aduce un omagiu universal, Ministerul Italian al Afacerilor Externe
organizează, începând cu anul 2001, Săptămâna limbii italiene în lume,
în parteneriat cu Accademia della Crusca – adică, Academia… tărâţei. Sub acest
nume aparent neserios se ascunde de fapt o instituţie venerabilă, creată în
1583, care a avut, la începuturile sale, intenţia de a acţiona mai flexibil
decât rigida Academie florentină, dar care a ajuns în timp la rigoare din
dorinţa de a separa „făina bună“ – metaforă pentru limba cultă, corectă – de
„tărâţe“. Astăzi reprezintă cel mai important centru de cercetare ştiinţifică
dedicat studiului şi promovării limbii italiene. Săptămâna limbii italiene în
lume este organizată sub înaltul patronaj al preşedintelui Republicii Italiene
şi cu sprijinul ambasadelor Confederaţiei Elveţiene, unde italiana este, de
asemenea, limbă oficială, alături de franceză şi de germană.
Ajunsă la cea de-a 14-a ediţie, manifestarea
are loc la sfârşit de octombrie şi reuneşte evenimente dintre cele mai diverse,
prin grija reprezentanţelor diplomatice şi a institutelor italiene de cultură,
aşa cum se întâmplă şi la noi. Agenda din acest an a Săptămânii limbii italiene
la Bucureşti a inclus proiecţia filmului Le
meraviglie (Minunile), produs în 2014, lansarea traducerii româneşti a
romanului Il male oscuro (Răul
ascuns) al scriitorului Giuseppe Berto, cu ocazia centenarului naşterii sale,
un recital de muzică clasică, precum şi vernisajul expoziţiei de fotografie Venezia alle finestre (Veneţia la
ferestre), semnată de Riccardo Zipoli. Profesor de limba şi literatura persană
la Universitatea Ca’ Foscari din Veneţia, dar şi profesor de producţie
fotografică, artistul ne înfăţişează oraşul-lagună într-o manieră personală,
inedită, desprinsă parcă de terestru. Boltite, dantelate, ogivale sau
rectangulare, cu sau fără obloane, desprinse din faţade bogat ornamentate sau
din pereţi monocromatici ori din ziduri cu tencuiala coşcovită de atâta
umezeală, uneori ascunse în spatele gratiilor, alteori înviorate cu iederă sau
cu plante din jardiniere, ferestrele veneţiene se dovedesc o nesecată sursă de
inspiraţie artistică.
Adevăraţi ochi ai oraşului, ele se deschid
de această dată nu spre interior, ci spre exterior. Ceea ce vedem în ele nu
este viaţa care se trăieşte îndărătul lor, ci priveliştea care se deschide în
afară, de cealaltă parte a străzii sau a canalului, ca şi cum am privi din
spatele lor. Ne regăsim astfel într-o realitate suspendată pe care, dacă nu o
cunoaştem dinainte sau nu suntem puşi în temă, cu greu am putea-o identifica,
cu greu am putea spune că aparţine Veneţiei. De ce? Pentru că între toate
jocurile de lumini şi de umbre, de culori, de geometrii şi de linii fluide,
lipseşte apa, elementul fundamental, definitoriu, cel care face ca Veneţia să
fie ceea ce este, unică. Cu toate acestea, pentru cine a fost deja acolo,
fotografiile sunt cât se poate de grăitoare, putând fi recunoscute fragmente de
faţade ale palatelor celebre din Piaţa San Marco sau de pe Canal Grande, ori
ale altor clădiri, mai discrete, din celelalte cartiere.
Mai mult decât ochi, ferestrele lui Zipoli
par nişte oglinzi în care se reflectă faţa oraşului, cu toate nuanţele,
mărunţişurile şi ascunzişurile sale. Turle şi cupole de biserici, acoperişuri,
faţade exuberante sau modeste, alte ferestre, detalii de arhitectură, crâmpeie
de vegetaţie sau petice de cer, ori pur şi simplu linii unduitoare şi culori ce
par să aparţină unei picturi abstracte reprezintă tot atâtea tablouri inedite,
şi în acelaşi timp efemere, căci ele aparţin doar momentului imortalizat şi nu
mai pot fi regăsite la fel după o zi sau chiar după un ceas.
Tot de la o fereastră au fost privite şi
unele dintre peisajele înfăţişate în expoziţia de pe simezele Institutului
Italian de cultură. Deja la a doua colaborare cu gazdele italiene, pictorul
Gheorghe Coman împărtăşeşte cu publicul iubitor de artă trăirile şi creaţiile
sale de anul acesta, în marea majoritate picturi, dar şi câteva lucrări de
ceramică. Tablourile urbane, cu un colorit cald şi multe detalii arhitecturale
ne poartă cu gândul la călătoriile pe care, poate, le-am făcut peste vară, ori
le vom organiza în vacanţele viitoare. Ziduri şi cetăţi în ruină, coloane
stinghere, arcade, piaţete împrejmuite de case înghesuite, toate sunt mărturii
ale unor vieţi şi vremuri din trecut. Sensibilitatea artistului le aduce pentru
noi, dar şi pentru sine, în prezent, pentru a ne crea o stare de spirit
contemplativă şi pentru a da fiecărui privitor ocazia de a făuri o poveste în
jurul tabloului.