Moartea.
Consideraţii medicale: o lucrare ce şochează
în primul rând prin subiect şi apoi prin caracterul complex al conţinutului. Am
spus că şochează pentru că moartea în sine contrariază. Nu e nimeni voios când
face vorbire despre acest subiect, citat fiind Andrei Pleşu cu „Moartea nu e o
petrecere plăcută, o piruetă cochetă, o seară de bal“.
Lucrarea,
uşor de citit, este originală prin felul în care abordează subiectul din
multiple unghiuri de vedere, fără a omite niciun aspect al morţii, reuşind un
volum de 600 de pagini ce fascinează şi te îndeamnă să subliniezi fraze, idei,
informaţii. Încă din primul capitol, „Moartea, prieten sau duşman“, autorii –
acasă cu problemele de ATI – ne argumentează imposibilitatea nemuririi. „Nu
există fiinţă, sistem, organ, ţesut, celulă care să scape de moarte“. Ca să ne
convingă, cartea prezintă la începutul ei o pictură chinezească modernă, cu 103
personalităţi din istoria omenirii, dublată de o maximă a lui Tennessee
Williams, „Nobody gets out of life alive“. Suntem însă informaţi, că există şi
excepţii în lumea animală. O specie de meduză, Turittopsis nutricula, aparent nu moare niciodată. După ce trăieşte
şi se reproduce, îşi converteşte celulele la stadiu tânăr şi îşi reia ciclul de
dezvoltare. Există şi alte excepţii, cum ar fi animale ce pot parcurge morţi
reversibile: broscuţei Rana sylvatica,
bunăoară, îi îngheaţă la frig apa extracelulară, revenind la viaţă după încălzirea
mediului înconjurator. Omul însă nu dispune de un brevet de perpetuum. Vârsta
maximă atinsă rar întrece 120 de ani.
Moartea
e greu de definit şi, oricât de contrariant ar părea, medicina actuală nu se
află încă în posesia unor formulări coerente. Nu există deocamdată tratate de
medicină care să dezvolte acest subiect, ci doar capitole despre marile
insuficienţe generatoare de moarte. Autorii au găsit o modalitate potrivită de
ordonare a problemelor medicale ce au tangenţă cu moartea.
În
succesiunea datelor au fost favorizate subiecte de terapie intensivă, anatomie
patologică şi transplantare de organe. Stopul cardiac, resuscitarea, protezarea
vitală, stările vegetative, pneumonia chimică şi hipertermia malignă sunt adevărate
puneri la punct.
Vârstnicul
beneficiază de multe pagini, el fiind principalul candidat la moarte la un
moment dat. „Bătrâneţea este lucrul cel mai neaşteptat ce i se poate întâmpla
omului“, şi totuşi îmbătrânirea nu întruneşte rigorile pentru semnarea unui
certificat de deces. Mortalitatea creşte cu înaintarea în vârstă; Compertz
spune că, după vârsta de 30 de ani, probabilitatea de a muri se dublează la
fiecare perioadă de şapte ani, ajungând maximă între 65 şi 80 de ani. În ceea
ce îl priveşte pe om, îmbătrânirea este, din punct de vedere biologic, un lux,
ea constituind un rezultat al civilizaţiei. Şi în ceea ce priveşte durata vieţii
se întâlnesc în natură excepţii; astfel, molusca Ming, de pe ţărmul Islandei,
poate trăi sute de ani.
Bătrâneţea
furnizează morţile aşteptate, în contrast cu şocul şi cu insuficienţa multiplă
de organ, ce provoacă morţi neaşteptate.
O
parte importantă a cărţii se ocupă de moartea celulară, semiologia morţii, morţile
naturale şi nenaturale. Toate informaţiile din aceste capitole se bazează pe
dovezi şi statistici ce te uimesc privind evoluţia mortalităţii în lume.
Nu
lipsesc date de istorie. Cruzimea unor conducători şi pedeapsa cu moartea sunt
prezentate în context cu aspectele legale ale morţii. Îl găsim aici şi pe Vlad Ţepeş.
NDE (near
death experience) domeniu disputat de neurofiziologi, psihologi,
transcedentalişti şi reanimatori – este alcătuit pe baza informaţiilor culese
de la supravieţuitori ai stopului cardiac în medii profilate, cum ar fi cel al
reanimării. În ciuda unui imens număr de studii ocupându-se de cele aproximativ
3.500 de cazuri publicate între 1975 şi 2005, datele palpabile sunt sărace şi
necontrolabile.
„Moartea.
Consideraţii medicale“ se sprijină pe date prelucrate din 360 de referinţe
bibliografice, inclusiv Biblia şi Istoria religiilor.
În
fine, nu ii lipseşte cărţii un index şi are traduse în limba engleză prefaţa,
conţinutul şi epilogul, acesta din urma constând din comentarii ale autorilor
pe marginea unor reflecţii asupra morţii.
Cartea
are şi câteva ilustraţii tematice, bine alese, şi se încheie cu un epitaf
„sonor“, de pe mormântul lui Eduard, Prinţul negru, din Catedrala Canterbury:
„Aşa cum tu eşti, eu am fost,/Aşa cum sunt eu, vei fi şi tu.„
