Dacă
nu ştiaţi până acum ce actriţă bună e Clara Vodă, după Noaptea vine în India nu
mai aveţi nicio scuză. Filmul în care românca este protagonistă, o coproducţie
româno-spaniolo-suedeză, a avut premiera în Bucureşti la 4 decembrie, la cinema
„Elvira Popescu“. Este primul lungmetraj de ficţiune al regizorului Chema
Rodríguez, după ce a semnat peste 50 de documentare de televiziune şi trei de
cinema. Dar mâna documentaristului se vede şi nu prea. Ştie să capteze detalii
mundane cu un anumit respect faţă de realitate, dar, în acelaşi timp, regia
trădează o uşoară naivitate în abordările artistice, o folosire pe alocuri
infantilă sau facilă a tehnicii. Şi totuşi, atunci când nu reuşeşte să te
convingă vizual 100%, Noaptea vine în
India te cucereşte cu umorul său european, spontan, cu accente sarcastice
şi absurde, cu personajele sale fascinant de imperfecte şi construite în fugă,
cu pedala de acceleraţie mereu pornită şi cu muzica, genial aleasă, având de
fiecare dată densitatea şi parfumul corecte pentru scenele în care este
folosită.
Lungmetrajul
este povestea lui Ricardo (Juan Diego) care a călătorit de multe ori în India,
unde ducea hippioţi cu duba, în anii ’60. De zece ani, însă, este într-un scaun
cu rotile, are corpul slăbit de o boală incurabilă, acum în fază terminală.
Este nostalgic şi ursuz, dar hotărât:
nimic nu poate sta însă între el şi
dorinţa de-a ajunge pentru o ultimă călătorie cu maşina în India. Aici vrea să
comită ultimul său gest voluntar. Deşi Ricardo se opune la început, cea care îl
va însoţi până la urmă în această aventură este Dana, asistenta lui din
România.
Dana
este interpretată de Clara Vodă. Privirea ei pare adesea capabilă să spargă
titanul, dar îşi dozează inteligent forţa cu o minunată sensibilitate, total
lipsită de patetism. Cu nimic mai prejos este Juan Diego, care conturează un
personaj puternic, determinat, complex şi atractiv. Paradoxal, doar scenariul
stângaci ameninţă să dinamiteze două partituri atât de bine încimentate şi
jucate. Duelul verbal dintre cei doi e delicios de urmărit, fiind condimentat
cu înţepături, ironii, dar şi tăceri în cele mai profunde din momentele
filmului.
Scenariul
este inspirat de una din cărţile lui Rodríguez: Anochece en Katmandu (Noaptea
vine în Katmandu), publicată în anul 2000. Cartea spune istoria unui
personaj pe nume Lorenzo del Amo, care ducea hipioţi în India în anii ’60 şi
’70, până când, în anii ’80, şi-a rupt coloana vertebrală într-un accident.
Când Rodríguez l-a cunoscut, visa să se întoarcă în India la o femeie de care
era îndrăgostit. „Şi cum el nu a putut să o facă, am făcut-o eu pentru el.
Pelicula încearcă să spună ce s-ar fi întâmplat dacă, în loc să merg eu, chiar
ar fi mers el, dacă Lorenzo şi-ar luat furgoneta şi asistenta din România şi-ar
fi plecat cu ele în India“, spune Chema Rodríguez.
Inevitabil
pentru o peliculă filmată într-o arie aşa variată de locaţii pitoreşti
(România, Turcia, India, Spania), oferă satisfacţii mai multe momente de pe
drum, fascinante şi bine observate de ochiul de autor de documentare al lui
Rodríguez. Dar exerciţiul rămâne cumva superficial. Singura scenă din întreaga
călătorie care ilustrează obstacolele practice pe care le presupune o călătorie
cu maşina din Spania în India este cea în care Ricardo, Dana şi Karin
(personajul suedez cu un rol care nu aduce mai nimic poveştii, dar pare
introdus în ecuaţie ca o condiţie cerută de înţelegerea de coproducţie) sunt
prinşi în mijlocul unui ritual de înmormântare în Iran. Este o scenă
suprarealistă, dar în acelaşi timp spontană, foarte apropiată de registrul
documentarului. În rest, drumul de 11.000 de kilometri făcut cu o furgonetă
veche şi ruginită pare implauzibil de lin. De pildă, e greu de crezut că o
persoană ale cărei picioare sunt prea slabe pentru a-i susţine jumătatea
superioară a corpului ar putea conduce o maşină din Spania până în India.
Scenariul,
scris la mai multe mâini, are mai multe slăbiciuni care ţin în principal de
ritm (accelerări sau întârzieri ce par inutile), dar are şi un viclean as în
mânecă pe care îşi fundamentează credibilitatea: relaţia dintre cei doi
parteneri de drum. Fără ambiţii măreţe, filmul funcţionează, graţie simplităţii
lui aparente, ca un catalog cu multiple interpretări consistente. E atât un joc
de-a vulnerabilitatea şi intimitatea unor personaje care ar prefera să fugă de
propria maturizare, cât şi-o rezolvare, e drept simplistă, a dilemei morale pe
care-o presupune eutanasia. Şi toate vin îmbrăcate în haina unei dramedii cu
accente de road movie, probând încă o
dată că, indiferent cât de rele ajung să fie întâmplările cărora trebuie să le
faci faţă, există întotdeauna ceva comic dacă stai să cauţi cu atenţie. Chiar
dacă perspectiva filmului pare uneori patriarhală, uneori complice (Rodríguez
îşi iubeşte protagonistul dincolo de o necesară privire critică), nu înseamnă
că nu te vei bucura de experienţa vizionării. Cu sau fără popcorn lângă. 
