Umbra noastră cea
de toate zilele a
apărut recent la Editura Răzeşu din Piatra Neamţ cu o copertă care spune
aproape tot despre intenţiile autorului – Virgil
Răzeşu – de a „desecretiza“ unele din misterele dosarelor de urmărire
informativă ale fostei Securităţi.
Trăirile pe care le
încerci deschizând cartea se succed vertiginos şi dur, ca o ploaie cu grindină:
al cui să fie dosarul pe care cineva, iată, îţi dă voie să-l răsfoieşti şi să-l
judeci? Cât de nesăbuite şi de indiscrete pot fi informările semnate, cu
pseudonim sau fără, de unii din cei pe care cineva îi socotea prieteni? Şi, nu
în ultimul rând: cum îşi priveşte cel în cauză propriul dosar întocmit de
Securitate, chiar dacă acesta „ocupă numai 10 centimetri“ din kilometrii de
dosare de la CNSAS?
Cu sinceritatea şi
curajul pe care bine i le cunoaştem, Virgil Răzeşu, medic scriitor, jurnalist şi
pamfletar, nu ezită să-şi treacă în revistă întâmplările vieţii, faţă în faţă
cu ceea ce alţii s-au socotit îndreptăţiţi să „priceapă“ şi să consemneze din
ele. De la bun început, reacţia
autorului este una de furie şi dezamăgire. Furie şi dezamăgire copleşitoare.
Dezamăgire servită
bogat cititorului. Doctorul Răzeşu e dezamăgit până la disperare de apropiaţii
care-i vând imaginea semnând „informări“ în ambalaje meschine, e dezamăgit de
„organele“ care-şi pierd timpul consemnând nimicuri pe care le interpretează
aberant, le împodobesc cu intenţii şi planuri „duşmănoase“. Îşi simte
intimitatea jefuită, identitatea mânjită, falsificată ca să corespundă unor
imagini preexistente din capetele unor paznici ultraconştiincioşi ai unor
astfel de închisori virtuale.
În prefaţa cărţii cu
dezamăgiri, prof. dr. Nicolae Constantinescu declară că o consideră „carte de
atitudine“. Este, într-adevăr, o „carte de atitudine“, dar şi ceva mai mult. La
fel cum „Dosarul“ doctorului Răzeşu este şi nu este cel al unui „caz“ oarecare
sau al unui caz mai deosebit între multe altele, ci promite să fie o
introducere în „dosarul“ unui fenomen. Ce va face „doctorul“ cu fenomenul
care-l surprinde atât de neplăcut şi pe care ni-l prezintă în aceste prime
pagini „desecretizate“, rămâne de văzut. Oricum, cartea pare o rândunică
într-un univers cu care experimentatul condeier îndepărtează orice posibilă urmă
de naivitate din mintea cititorului tânăr şi foarte tânăr. La rândul său, prefaţatorul
crede că o rândunică, oricât de robustă şi de purtătoare de noroc, poate aduce,
singură şi fără efort, primăvara? Optimist, profesorul Constantinescu conchide:
„De aceea a scris el cartea. Pentru ca
asemenea lucruri să nu se mai repete. Niciodată. Pentru ca cei vinovaţi să fie
odată şi odată traşi la răspundere. Măcar prin arătarea cu degetul!“ Frumos
spus, dar nu-i de-ajuns şi nici potrivit să arăţi cu degetul. Copiii ştiu asta.
Doctorul Răzeşu simte fenomenul dincolo de aparenţe, chiar dacă, momentan, nu ştie
ce să facă cu el. Instinctiv, într-o primă etapă, aruncă o îndoială proprie
cercetătorului autentic peste evenimente de răsunet cum ar fi cele ale anului
1989. Admirator statornic al autorului, Constantin Munteanu vrea să-l convingă
că în 1989 n-a fost puci, ci revoluţie. De acord, dar e necesar, totuşi, un
studiu aprofundat. Furia, indignarea, dezamăgirea – nu sunt de ajuns. Ba chiar
strică. Pot bloca un posibil aflux de idei tămăduitoare. Un caz e un caz, mai
multe cazuri te trimit cu gândul la o epidemie sau la un fenomen de masă.
Pe fenomen nu-l
sperii cu pamflete. Trebuie să-i descifrezi resorturile intime, să-i cunoşti
scheletul, oasele, articulaţiile, muşchii. Ca să-l poţi arăta, în final,
tuturor, cu piele sau, cel mai bine, fără piele, post-mortem, la un Muzeu
Antipa, aidoma exponatelor care ne prezintă anatomia pe cadavru. Pentru că
fenomenul nu e unul simplu şi e neaşteptat de atrăgător. Fără cercetarea lui,
poate, oare, să explice cineva ce transformări a suferit copilul nord-coreean,
din partea cui şi în ce condiţii concrete, când şi-a „turnat“ părinţii şi s-a
bucurat aflând că ei, pe baza mărturiilor sale, au fost executaţi? Plin de căinţă
a scris o carte mai apoi, dar „fenomenul“ îşi spusese cuvântul. O altă poveste
aproape uitată: noi, cei de la Institutul de Literatură şi Critică Literară
„Mihai Eminescu“ din Bucureşti, am votat excluderea din facultate, în 1954, a
celor doi colegi care-şi scriau bileţele în oră şi unul dintre ei a îndrăznit să
afirme (pe bileţelul găsit de un alt coleg) că maşinile Pobeda – sovietice – nu
erau cele mai bune din lume. Nimeni n-a găsit de cuviinţă să se împotrivească
acestei măsuri. Noroc că „vinovaţii“ erau mai deştepţi ca noi şi că n-a murit
nimeni.
...Şi ce s-a
întâmplat, oare, cu elevul dintr-a noua de la Liceul de Băieţi nr. 1 (azi „Sf.
Sava“) din Bucureşti Loteanu Emil când şi-a „demascat“ colegii care au pus afişe
în Cişmigiu ca ruşii să plece din ţară şi i-a trimis direct la închisoare? Tot
el s-a ocupat, preţ de două pagini de dosar, de profilul fizic şi politico-ideologic al „profesorului
Juvara“ pe când mâncau la o aceeaşi cantină muncitorească. (Abia după aceea,
Loteanu va absolvi Cinematografia la Moscova şi va face filmul „Şatra“ care
ne-a încântat atât.)
Au
fost acestea din urmă câteva exemple reale din alte dosare de urmărire
informativă, lecturi în afara cărţii doctorului Răzeşu, sugerând inexplicabila şi
diabolica atracţie exercitată de astfel de activităţi asupra oamenilor chiar şi
în absenţa urii sau a invidiei.
Doctorul Virgil Răzeşu ne deschide însă o
cale. Cartea cu deziluzii nu este doar una „de atitudine“. Caragiale,
pare-mi-se, spunea: „Indignarea face
versuri, spunea cineva – şi proză, adaug eu“. Dar dezamăgirea în faţa trădării
semenilor nu poate face ştiinţă? Ba da. Ne-o demonstrează felul atent şi nepărtinitor
în care doctorul disecă malformaţiile comportamentale prezentate în carte. Altă
întrebare: ca noi toţi să luăm aminte la ele, ne-ar trebui, oare, un spital sau
mai degrabă un muzeu? Dacă există Muzeul Holocaustului, Muzeul Revoluţiei,
Muzeul închisorilor, un Muzeu al Războiului, chiar şi un Muzeu al Figurilor de
ceară, sau Muzeul despieliţaţilor de la „Antipa“, credeţi că, în locul
arhivelor kilometrice de dosare care nu învaţă, ci doar înfurie, n-ar fi mai
util şi mai plin de bune urmări un Muzeu al
Delaţiunii şi al Fricii? Figuri de ceară sau figuri de aer, victime,
agresori, martori nevinovaţi ori simpli cititori ne-am lua locul, fiecare în
celula lui, închisoare virtuală pentru toţi, fără deosebire de vârstă, sex,
religie sau naţionalitate şi, ajutaţi de doctori, am vedea ce putem face
împotriva „fenomenului“. „Pentru ca
asemenea lucruri să nu se mai repete. Niciodată.“ Cartea dezamăgirilor
doctorului Răzeşu este un bun exemplu şi un început pentru „lansarea la apă“ a
unui astfel de muzeu.
